Uneori cred că nimic nu a rămas în trecut. Îmi place prea mult să trăiesc în prezent, cu toate provocările și speranțele care mă definesc. La mare tot ce cred că este esențial în viața mea dispare. O nostalgie fără seamăn mă cuprinde. Nimic din ce-mi este cunoscut nu mai are legătură cu gândurile mele. De 60 de ani visez mări, răsărituri și apusuri, neliniști ale valurilor, zbuciumul ca o enigmă, mirosul nedefinit al apei, strigătul disperat al pescărușilor. Am urât marea în copilărie, pentru că eram internată la Vila „Ploiești” nr. 3 din Techirghiol, și-mi era dor de mama. Dar anxietatea mea de atunci nu a rămas fixată în memorie ca o amprentă, din contră, constatam de la un an la altul că se diminua și lăsa locul bucuriei. Bucuria ca un tumult și gândul că următoarea întâlnire cu marea nu este o incertitudine.
La mare iubesc senzația de abandon, de lăsare în voia soartei. Nu-mi doresc nimic, pentru că primesc mai mult decât pot duce. Frumusețea nu are limite. Oare până unde… până unde… Cu vești și întâmplări contradictorii este ușor de alunecat în mizantropie. Marea mă face să nu mă raportez la nimic. Sunt eu, detașată și împăcată cu mine, departe de toate grozăviile lumii. O pace lăuntrică, învăluitoare, mă cuprinde ori de câte ori pășesc pe țărm. Eu am crescut cu aceste gânduri și trăiri pe care le-am lăsat în urmă. Dar de fiecare dată le regăsesc într-o reașezare . Sunt nostalgică pentru că nu renunț la ce m-a format. Ochii sufletului văd și înregistrează frumusețea, acumulările sunt mai bogate decât rănile dinăuntru.
La mare, micii comercianți profită din plin de turiștii dispuși să scoată bani din buzunar pentru orice: „gogoșica de la mare”, „porumb fierbinte”, nămol, ochelari, papuci, tricouri. Magazine de suveniruri pline de kitscuri, terase, preparate turcești și muzică turcească, spectacole de karate, de dansuri, de muzică populară, vorbe dulci, majoritar moldovenești. L-am ascultat în fiecare seară pe folkistul Nicanor Căsăndruc cântând vechile melodii ale Cenaclului „Flacăra”. Am văzut mulți turiști trecând nepăsători pe lângă interpret. Poate pentru că nu cânta manele. Aproape de el sunetul mării nu se asemăna cu nimic. De aceea am și stat să urmăresc două spectacole complet diferite, dar care m-au absorbit profund.
Nu pot încheia fără să amintesc de o casă veche, boierească, de la an la an mai degradată și mai tristă în singularitatea ei. Într-un peisaj eteroclit, această casă mă face mereu să visez la vremurile de demult. Am aflat că aparține Mitropoliei Dobrogei, ba are și paznic în curte. Un gând ascuns, frumos, în legătură cu casa, persistă de mulți ani! Și cred că va rămâne în memoria mea acea geometrie simplă a casei, într-un răsărit în care soarele leneș încearcă să se strecoare prin dungile vineții ale cerului amenințat de nori.
Iolanda Lupescu
