Vărăritul sau arderea pietrei de var este o îndeletnicire care (încă) se mai practică în zona Văii Bicazului (Bicazu-Ardelean, Bicaz Chei), datorită existenței în zonă a munților de piatră de calcar (Hășmaș, Ceahlău) și care a asigurat, de-a lungul timpului, traiul multor familii de munteni. În zilele noastre, din cauza evoluției tehnologiilor din ce în ce mai moderne, această meserie este pe cale să apună, întrucât tinerii din zonă, ori sunt plecați în străinătate, ori nu mai sunt interesați din cauza rentabilității scăzute a produsului finit, varul nestins sau pasta de var, și așa obținut cu mari sacrificii, munca fiind una dură și de durată, impunând eforturi deosebite de la extragerea bolovanilor de calcar din munte și până la ambalarea varului nestins în saci și chiar stingerea bulgărilor de var și ambalarea pastei rezultate în pungi. Se spune că vărăritul în zona Văii Bicazului a început chiar înainte de anul 1800, iar în trecut acest meșteșug greu era practicat din tată-n fiu, existând familii întregi, în special în zona Țepeșeni – Bicazu-Ardelean, care-și asigurau existența doar din practicarea acestui meșteșug. Astăzi, vărăritul este practicat de tot mai puțini munteni, dar cei care încă îl mai practică o fac cu mândrie și noblețe, motivul principal fiind acela că încă mai sunt oameni care preferă varul pastă în locul celui lavabil (varul lavabil produs de marii producători care include în compoziție diferite substanțe chimice, care pot fi uneori periculoase pentru cei care suferă afecțiuni respiratorii). La Țepeșeni, cătunul aparținător de comuna Bicazu Ardelean, situat la o aruncătură de băț de defileul Cheilor Bicazului, încă mai sunt funcționale câteva cuptoare de var, folosite de toți sătenii care doresc să facă var și care rezistă chiar și în aceste vremuri și care, iată, reprezintă o etichetă pe obrazul țepeșenilor, recunoscuți ca fiind unii dintre cei mai buni și mai renumiți vărari.
Una dintre familiile renumite, care încă mai practică acest meșteșug, este familia lui Toader Țepeș (zis „Pișpechi”), care, la data realizării materialului, a fost găsită, cu mic cu mare, la cuptorul de var situat în proximitatea locuinței, în cătunul Țepeșeni, între calea ferată uzinală și drumul național 12 C. Plin de praf și cu sudoarea muncii șiroind pe frunte, dar cu zâmbetul pe buze, Toader Țepeș, „capul familiei”, alături de fiul său, Bogdan, un tânăr vrednic și în putere, soția sa, Maria, o munteancă cu părul alb aflată în puterea vârstei, cu chipul desprins, parcă, din povești, dar și de alte persoane, lucra la așezarea bolovanilor de piatră de calcar în vatră și la pregătirea lemnelor ce vor fi folosite pentru ardere. În ciuda muncii brute, Toader Țepeș avea puterea de a glumi pe seama acestui meșteșug, dar arătând și un aer de sobrietate, mulțumindu-i Lui Dumnezeu pentru bogăția naturală lăsată aici: calcarul. Cu vorba înțeleaptă și graiul unic de ardelean vrednic și hotărât, a început să vorbească despre acest meșteșug pe care, întreaga sa familie l-a îmbrățișat din generație în generație și chiar dacă vărăritul nu a fost întotdeauna sursa principală de venituri, nu a abandonat această îndeletnicire, iubind-o la fel cum își iubește animalele din gospodărie.
Vrednicul nostru vărar practică această meserie de zeci de ani, mai ales că muntele de calcar se află aproape și povestește în amănunt fiecare etapă de transformare a pietrei de calcar, în varul alb imaculat. Procesul tehnologic este unul care necesită forță, răbdare și muncă brută. Astfel, piatra de calcar este extrasă din cariera de calcar de la Bicaz-Chei, dar, după descărcare, bolovanii imenși trebuie sparți cu barosul, până ajung la mărimea unei mingi de fotbal, mai mult sau mai puțin rotunzi. După ce materialul este pregătit, fiecare piatră se așază în cuptor până se umple, după care se dă foc la bază, lemnele folosite fiind obligatoriu de brad. Astfel, după ce se dă foc la cuptor, timp de trei zile și trei nopți, focul trebuie să ardă continuu, fiind supravegheat permanent, altfel, toată munca poate fi compromisă și munca fiind în zadar. Când flacăra capătă o nuanță albăstrie, înseamnă că piatra roșiatică de calcar s-a transformat în bulgărași de var nestins, de un alb imaculat. După ce se lasă să se răcorească, piatra este ambalată în saci și încărcată în mijloace de transport pentru a fi comercializată. Unii preferă să vândă varul bulgări, alții, însă, îl sting și-l vând pastă, care este ambalată în pungi din plastic.
Ușor nostalgic, Toader Țepeș povestește de vremurile când vărarii din cătunul Țepeșeni și nu numai de aici, încărcau sacii cu var în căruțe cu coviltir și mergeau prin satele din județele Vaslui, Iași, Botoșani, strigând pe ulițe „Hai la var!”. Alții mai înstăriți, încărcau varul în autoutilitare ARO cu remorcă, mașina cea mai des întâlnită pe aceste plaiuri.
Astăzi vremurile s-au schimbat și chiar dacă varul nestins sau pastă de var nu mai sunt la fel de căutate, vărarii continuă să practice acest meșteșug, explicația fiind că încă mai sunt oameni care nu au încredere în actualele vopsele lavabile, comercializate în magazinele de specialitate.
Chiar Toader Țepeș explică, cu cuvinte simple, diferența dintre varul pastă și varul lavabil. Astfel, o casă unde se folosește var stins, este o casă mai curată, mai dezinfectată, fără mucegai, spre deosebire de casa văruită cu var lavabil care conține numeroși compuși chimici, toxici și care emană chiar și un miros destul de respingător. Tot Toader Țepeș afirmă că atâta timp cât Dumnezeu a lăsat acest munte de calcar, meseria de vărărit nu va dispărea niciodată, ci va dăinui peste timp, deoarece, alături de celelalte meșteșuguri tradiționale de la munte (creșterea animalelor, munca la pădure), vărăritul a salvat familii întregi de la foamete, iar pe unii chiar i-a îmbogățit. De altfel, Toader Țepeș spune cu seninătate că orice meșteșug ai avea, oricât de greu ar fi, dacă-l practici cu pasiune, dragoste și credință în Dumnezeu, te poate salva de la orice…
