Dragobete zis şi Dragomir Iova, Iovan Dragobete, Cap de Primăvară – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei milenare româneşti – este un corespondent similar al divinităţilor antice ale dragostei şi naturii.
Se presupune că Dragobetele ar fi „înrudit“ cu zeii străvechi greco-romani, idee susţinută de faptul că „Dragobete“ ar deriva din cuvintele dacice Trago = ţap şi Bete = picioare. Prin creştinizarea Daciei, zeul păgân Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufleteşti, pierzându-şi atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, când natura se trezeşte la viaţă.
Etimologii consideră cuvântul Dragobete originar din slava veche: dragu biti – a fi drag. Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia (dar opusul ei pozitiv) şi cumnatul lui Lăzărică, un străvechi zeu al vegetaţiei, şi că ar fi un tânăr voinic, frumos, iubăreţ şi bun, care inspira dragoste curată fetelor.
Mărţişorul şi Baba Dochia
Mărţişorul, denumit popular şi mărţiguş sau marţ, este gingaşul vestitor al primăverii, micuţul mesager al prieteniei sau dragostei, şi reprezintă o reminiscenţă a cultului Soarelui, care, sub forma unor datini, credinţe, eresuri şi tradiţii populare, s-a păstrat la noi până în jurul secolul XX.
Termenul de mărţişor este legat de numele popular ce s-a dat acestei luni de primăvară care, conform unor folclorişti, este asociată cu zeul războiului – Marte. Aşadar, cele două culori ale mărţişorului ar fi însemnat vitalitate (roşu) şi victorie (alb), apoi s-ar fi crezut că reprezintă purificarea.
Cel mai reprezentativ talisman era bănuţul de argint, pe care părinţii îl puneau la gâtul sau mâna copiilor, în luna martie, când apărea luna nouă, înainte de răsăritul soarelui, pentru „a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi peste vară să nu-i scuture frigurile“. Acest bănuţ purta numele de mărţişor.
Legenda spune că funia din două fire răsucite, din lână albă şi neagră, ar fi fost împletită de Baba Dochia, în zilele când se urca cu oile pe munte.
Vasilica ANCUŢA
