BANTA „ÎNCHEIEREA PĂCII”

La români, Anul Nou este sărbătorit cu multe tradiții și obiceiuri care s-au transmis și s-au păstrat cu multă demnitate din generație în generație.

Iubitori și păstrători ai tradițiilor specifice Anului Nou, câțiva tineri din Agapia-Neamț și-au dorit să urmeze generațiilor anterioare și să continue un obicei frumos specific zonei: banta „Încheierea păcii”.

Încurajați de părinți și coordonați de Cristinel Coclisan, agăpean înflăcărat al tradițiilor caracteristice sărbătorilor de iarnă, tinerii au început pregătirile și repetițiile la sfârșitul lunii noiembrie 2024, pentru a avea o performanță excelentă în Ajunul Anului Nou și pe 1 ianuarie, atunci când au interpretat piesa la casele gospodarilor din Agapia, dar și pe 2 ianuarie, prin participarea lor la „Festivalul obiceiurilor și tradițiilor de Anul Nou” – de la Târgu-Neamț (ediția a XII-a).

Mesajul piesei interpretată de tineri îndeamnă pe cei care „i-au primit cu banta” să uite toate neplăcerile din anul 2024 care s-a încheiat, să „încheie pace” cu toți odată cu finalul anului și să pășească în noul an cu speranță, încredere, curaj și liniște. De aceea piesa începe cu o urătură intonată de unul din cei 4 arnăuți, apoi cu o cântare interpretată de toți: „…Iată Anul Nou s-a apropiat/ Anul Nou cu bine/ Odată cu Sfântul Vasile/ La noi în sat!”

Din punct de vedere istoric, obiceiul acesta frumos reprezintă o piesă de teatru, un dialog între armata română și armata germană, care ne amintește de contextul istoric al celui de-al Doilea Război Mondial, când pacea a fost formalizată prin semnarea armistițiului în 1944. Acest armistițiu a avut loc pe 12 septembrie 1944, în urma ofensivei sovietice care a dus la înfrângerea forțelor germane în România și la retragerea acestora.

Ambele armate sunt reprezentate în bantă de câte 6 gradați (împăratul, generalul și căpitanul), 3 din partea armatei române, respectiv 3 membri ai armatei germane. Costumele lor  reprezintă poziția sau rangul ce îl deține în cadrul armatei și sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase șiruri de decorații, intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleți originali sau de carton. Însemnul distinctiv al gradaților este cascheta cu pampon.

Din dialogul propriu-zis al celor două armate reiese curajul și vitejia românilor care s-au jertfit pentru independență și libertate, uneori chiar cu prețul vieții lor. Dârzenia și patriotismul românilor pentru apărarea țării reiese din expresiile: „Pe aici nu se va trece! Căci este al meu consemn/ De care se-nfioară trufașul machezeu!”.

Aproape de încheierea păcii, pentru a crea dezbinare între cele două armate, intervine și un „harap”. Funcția de „harap” era o funcție umilă, similară cu un slujitor sau ajutor, fiind un soldat care îndeplinea sarcini mai puțin onorante, precum transportul bagajelor, curățenia sau alte îndatoriri. În trecut, termenul era folosit pentru a desemna pe cineva aflat într-o poziție subalternă în cadrul armatei sau în serviciul unui ofițer, un fel de „slujitor militar”. Desigur acesta nu își îndeplinește scopul propus de a dezbina și pacea se încheie.

În cinstea păcii gradații încep să joace „Balotista”, fiind acompaniați și de instrumente precum trompetă sau saxofon,  acordeon și tobă. Tinerii îl dansează pereche, cu pași și mișcări ritmate și cu multe gesturi din care rezultă armonia, buna înțelegere, pacea și reconcilierea dintre cele două tabere care acum nu mai sunt opuse.

Bucuria păcii este redată la finalul piesei de „Jocul arnăuților”. Aceștia sunt în număr de 4 sau 6, poartă căciulă brumărie și opinci, ițari, fustă tradițională cu batistă cusută așezată în colț (atât în față, cât și în spate), bârneață și pulover roșu cusut cu multă migală cu diverse mărgele și paiete.

Arnăuții români erau o categorie de soldați originari din Țările Române (în special din Muntenia și Moldova) care aveau un renume de a fi buni luptători în armatele țărilor românești, deoarece domnitorii din Țările Române adesea apelau la serviciile lor ca o forță militară suplimentară.

La finalul piesei, tinerii cântă la unison cântarea tradițională „La mulți ani!” și sunt răsplătiți de gazde cu bucate, prăjituri și bani. Sunt multe ore de pregătire, muncă și repetiții intense, dar la final împlinirea sufletească a tinerilor este mai presus de orice!

Andrei Anisiea, clasa a VII-a

Preot Gheorghiţă Anisiea