Simt o datorie morală să elogiez, atât cât este în viață, o personalitate a comunei Ceahlău, care prin harul și munca sa deosebită, a sfințit locul și a cultivat în sufletele oamenilor cel mai prețios dar, iubirea față de oameni și față de Dumnezeu.
S-a născut la 8 septembrie 1947 în localitatea Tătăruș, județul Iași, în familia lui Ion și a Ruxandrei, oameni buni și cinstiți, care le-au cultivat evlavia și cultul muncii celor trei copii.
Harnic și credincios, Mihai a urmat cursurile seminarului teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie de la București. Pentru a avea bani să se întrețină, muncea vara la cosit și la alte activități gospodărești. La terminarea studiilor, a ocupat funcția de ghid la Durău. S-a căsătorit cu profesoara de matematică, Matasă Florentina, a fost hirotonit și numit preot în parohia Ceahlău, care, pe atunci, era vastă și avea trei biserici.
Fin observator, a înțeles că toate aveau nevoie de restaurări mari. În întreaga sa viață clericală a fost ca un angajat pe șantier. Mereu a avut proiecte de realizat. Neobosit, s-a documentat, a călătorit pentru a vedea lucruri folositoare parohiei, urmărind să găsească materiale de bună calitate, dar mai ieftine, lucrători mai pricepuți, dar cu frică de Dumnezeu, știind că fiecare ban strâns a fost dăruit din puținul fiecăruia. A schimbat acoperișuri, a reparat temelii, a pus garduri noi, a inițiat și terminat pictura de la biserica din centru în 1985, a construit casa de prăznuire de la Părâul Mare, apoi casa de prăznuie de la biserica din centru, o clădire imensă, elegantă, dotată cu toate utilitățile moderne. A construit mănăstirea de pe muntele Ceahlău, a participat la realizarea aducțiunii de apă din comună. A inspectat și a lucrat cot la cot cu oamenii la vopsirea turnurilor de lemn ale bisericii mari și la alte munci grele. A colaborat cu profesorul sculptor Huțanu de la Bacău, realizând catapeteasma, strănile și toate obiectele de cult din lemn, deosebite și elegante, încât biserica din centru a căpătat măreția unei catedrale.
Cu modestia ce-l caracterizează, susține că totul a fost făcut de enoriași, dar adevărul este că părintele a fost creierul și coordonatorul tuturor lucrărilor. Interiorul, curtea și cimitirul au fost întotdeauna curate și îngrijite, pline de flori și frumusețe.
Și viața a mers înainte, și părintele a ieșit la pensie, dar nu și-a încetat activitatea. Merge și acum la parohiile unde este invitat să propovăduiască adevărata credință și să-i ajute pe enoriași să înfrumusețeze lăcașurile de cult, cum a făcut și la Ceahlău.
Deși vine mai rar la biserica unde a lucrat o viață, deoarece parohia s-a împărțit la trei preoți, sătenii nu l-au uitat, iar numele său a rămas întipărit în sufletele celor ce l-au cunoscut.
A avut-o alături pe dna Florentina, care i-a fost sprijin la bine și la greu, l-a iubit și l-a respectat și a însemnat totul pentru dânsa.
Pentru activitatea sa de preot și de protopop (-2014), pentru toate realizările sale a fost răsplătit de mitropoliții Teoctist și Daniel cu cele mai înalte distincții: Crucea Dosoftei, Crucea Bucovinei, Crucea Moldavă, iar conducerea comunei Ceahlău l-a numit „Cetățean de Onoare”.
Cu mult har și bunătate s-a apropiat de oameni, i-a mângâiat și îmbrățișat, i-a ajutat să-și refacă locuințele mistuite de incendii. Vorba părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Omul pentru om este lumină”. I-a învățat să fie buni și apropiați unii de alții, să facă fapte bune, mai ales în aceste vremuri tulburi și violente, în care omul nu mai deschide ușa și sufletul. Părintele Cleopa spunea că „omenirea va dispărea când se va șterge cărarea de la om la om.”
Părintele Mihai a fost și este un om de o modestie rară. Predicile sale simple au ajuns la sufletul fiecăruia, fiind înțelese și trăite de toți enoriașii. S-a simțit bine în mijlocul oamenilor și, deși nu s-a născut aici, toți l-au simțit că este „de-al nostru” și fiecare i s-a destăinuit, împărtășindu-i bucuriile și necazurile vieții, și toată existența sa a fost sub binecuvântarea Domnului. Să ne amintim îndemnul scriitorului român Eugen Ionesco, exilat la Paris până la sfârșitul vieții: „Nu privi în sus că vei vedea oameni mai fericiți decât tine și vei suferi; privește mai bine în jos și vei vedea oameni mai nefericiți decât tine; ajută-i!”
Părintele Damian este un om mare, un om deosebit. „Om mare” nu poate fi decât acela care pe lângă puterea de creație mai are destulă omenie pentru ca viața lui să rămână o pildă urmașilor.
Ce frumoasă va fi ziua în care cuvântul de omenie, cuvântul de dreptate, de blândețe, de speranță, va putea liniști, mângâia și bucura pe toți oamenii!
Elena AFLOREI
