Tulgheş. Mărturii ale statorniciei româneşti

În prefaţă, domnul doctor Ioan Lăcătuşu apreciază că în această lucrare monografică, apărută în 2018 la Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, „sunt prezentate cele mai reprezentative elemente ale patrimoniului cultural imaterial şi material aparţinând culturii populare din comuna Tulgheş şi satele aparţinătoare acesteia, prin comentarii, relatări, povestiri, transcrieri de texte culese de autoare, descrieri de obiceiuri şi port popular, reproduceri de fotografii, documente şi acte vechi. Astfel, volumul este o valoroasă prezentare a acestui Muzeu Viu sau Comoară a României, cum a fost denumită comuna Tulgheş, o lucrare care prezintă moştenirea spirituală locală transmisă, din generaţie în generaţie, tezaurizându-se în memoria colectivă a comunităţii”. (…) „…ne aflăm în faţa unei lucrări unicat, în care fotografiile sunt folosite ca pretext pentru descrierea detaliată… a persoanelor, familiilor, evenimentelor, documentelor, instituţiilor etc. Practic în judeţele Covasna şi Harghita, nu există nicio lucrare monografică dedicată unei localităţi despre locuitorii şi instituţiile lor.”

Fotografiile incluse în cuprinsul albumului se referă la acte de stare civilă, şcolare, profesionale, militare, administrative etc., precum şi fotografii ce redau principalele momente din viaţa personalităţilor locale: botez, nuntă, înmormântare, aniversări, comemorări, manifestări publice, aspecte din viaţa bisericească, şcolară, culturală, politică etc.

Autoarea, distinsa doamnă Lăcrămioara Pop, accentua că a adunat această zestre pentru tulgheşeni şi topliţeni (dânsa s-a născut şi a copilărit în Topliţa) şi nu voia să se aştearnă praful peste ea. „…talanţii primiţi la naştere nu trebuie irosiţi!”

„Uneori, în acest mare puzzle care este istoria, o mărgea lipsă ar putea descifra o mare enigmă… mi-aş dori din tot sufletul să pot mări zestra dovezilor fiinţei noastre pe acest teritoriu pentru că, iată, de atâta vreme se străduiesc unii să dovedească contrariul, iar politicienii noştri ne vând cu indiferenţa lor, cu lăcomia lor şi cu lipsa de iubire pentru străbunii noştri care, de fapt, sunt şi ai lor şi care au murit apărând palmă cu palmă acest pământ – în care îşi dorm somnul de veci – din care unii şi-ar dori să le arunce afară osemintele care stau mărturie în atâtea cimitire ale eroilor” (pângărirea cimitirului eroilor din Valea Uzului de extremişti maghiari – 2019).

O multitudine de cărţi poştale înfăţişează peisaje din Tulgheşul de altădată, portul popular rămânesc, ocupaţii, tradiţii. Colecţia de documente vechi este impresionantă şi de o inestimabilă valoare. Toate sunt însoţite de comentarii, detalieri, explicaţii ţinând loc unei autentice lecţii de istorie locală şi naţională.

Pozele adunate din Colecţia Sătească Tulgheş precum şi cele de la săteni sunt însoţite de poveşti, amintiri, încât îţi e greu să încadrezi lucrarea la monografii şi dacă ai început-o n-ai cum să o abandonezi. O istorie în ilustraţii şi un grai lin şi glumeţ, specific ardelenilor, cum rar găseşti în manuale. Are o doză mare de patriotism, se simte regretul că nu mai avem nişte conducători capabili să aprecieze atât „capetele luminate ale vremurilor”, dar şi pe truditorii de ieri şi de azi.

Versurile „trase din condei” aflate la final sunt grăitoare:

Cât a fi şi-a fi românul în curbură de Carpaţi,

Cât or fi ascunşi, prin peşteri, ori prin munţi or fi uitaţi,

Toţi din “oştile de schituri” şi sfinţi, încă neaflaţi,

Cât or mai fi prunci prin sate şi bunici în vreun pridvor,

N-o pieri nici neamul ista, nici graiul românilor!

Cât o mai foşni pădurea  şi-or fi flori de sânziene,

Cât a mai cânta din fluier, ciobănaşul, prin poiene,

Cât o mai umbla prin codri bourii cei fioroşi,

Lupii albi, prieteni cu dacii, cerbii blânzi cu ochi duioşi,

Cât a mai fi om pe lume, româneşte să vorbească,

Nu s-o stinge, nu s-o pierde “spiţa” noastră românească!

Noi suntem aici de-a pururi! Însuşi Dumnezeu ne-a vrut,

“De la Nistru pân’ la Tisa”, de la Dunăre la Prut…

Ne-a dat fluierul şi doina, să ne treacă de alean,

Ne-a-nvăţat să jucăm hora când învingem vreun duşman…

Iar femeilor românce le-a dat har şi iscusinţă

Să îşi crească pruncii veseli, harnici şi tari în credinţă!

Le-a mai învăţat, pe straie, cu cruciuliţe să-şi coase

Tot trecutul lor istoric şi urmaşilor să-l lase,

În simboluri înţelese doar de-ai lor urmaşi isteţi;

Când în stele cu opt colţuri, când în colţi de lupi şireţi,

Când în cruci cu linii frânte-jumătăţi de infinit-

Care par vârtelniţi sfinte ce-nvârt timpul peste timp…

Iar culorile pe straie, toate-s luate de la floare,

De la cerul cel albastru, iar lumina-de la soare.

Supărările şi jalea, între cusături, le-a pus

Împletindu-le cu dorul ce pân’ la noi a ajuns!

Dulce grai, mândru strai-leagăn coborât din rai

În ist colţ de Românie, pe-acestă “gură de rai”,

Mulţam, Doamne, că aicea şi pe mine pusu-m-ai!”

Ilie ALEXANDRU