Habar nu am cum de m-am ales cu „afecțiunea” asta. Poate că am moștenit-o genetic la naștere de la părinții mei, oameni pe care viața i-a adus din lunca Siretului spre locul unde, vorba lu’ bunica Victoria când a venit prima dată în vizită, „aicea îi numai un hectar de cer”. Printre toate câte le-am învățat apoi de la bunii mei părinți, se regăsesc cu siguranță și respectul și dragostea pentru natură. Oricum, ceva a crescut în mine odată cu fericita și ingenua copilărie, când Dîmbul Lutăriei, Chiciorul Jidăucii, Tabonul, Arșița, Poiana lu’ Leonte…erau pentru noi, copchiii din Broșteni, locurile preferate de joacă și de șotii, cum fuseseră odinioară și pentru alții. Sau în expedițiile pionierești de colectat plante medicinale, ciuperci sau fructe de pădure, în excursiile din Ceahlău, Rarău, Giumalău sau Călimani. Cert este faptul că adolescența trăită la poalele Rarăului a întărit irecuperabil legătura cu muntele, cu natura. Cine știe? Acum, după mai bine de jumătate de veac de existență pământească, sunt convins că nu-mi mai pot defini ființa fără ca muntele să facă parte din ea.
În lumea asta zbuciumată, dominată de tehnologii tot mai avansate, dar și de consumism și risipă, întoarcerea la simplitate pare a fi calea spre salvarea noastră. Și unde poți găsi calea spre simplitate, dacă nu în natură, mai cu seamă pe munte. Îmi place să asemuiesc viața noastră omenească cu o călătorie pe munte. Pornim cu gândul de a ajunge acolo sus, aproape de cer, pregătiți mai mult sau mai puțin, cu mai multe sau cu mai puține în rucsac, unii sprinteni, alții mai temători. Pășim câteodată semeți și încrezători, altădată cam târâș-brânciș. Alegem potecile. Unele sunt scurte, dar cu panta mai mare. Altele mai lungi, dar mai domoale. Unele marcate, altele nu. Ne însoțim pentru o vreme cu alți călcători de poteci. Rămânem câteodată singuri pe cărare. Unii răzbesc să ajungă sus din prima încercare, alții renunță și se întorc de unde au plecat, să mai încerce altădată…sau nu. Tare aș vrea să ne găsim într-o zi toți acolo sus!
Da! Întoarcerea la simplitate înseamnă întoarcerea la firesc, adică la…natură. Asta înseamnă mult mai mult decât a merge pe munte din când în când. Cu timpul, călcătorul de poteci dezvoltă o relație profundă cu muntele, cu natura și cu valorile pe care acestea le cultivă. Pentru un montaniard, muntele nu este doar un loc de petrecere a timpului liber, mici și bere în aer liber, ci un spațiu de învățare, de reflecție și de descoperire a propriilor limite. Nu mai e vorba de o evadare din acea „acasă” care te agresează cu probleme sau cu lene, ci de o întoarcere la adevărata „acasă”.
Prietenia nu poate exista decât dacă există respect. Muntele este un mediu spectaculos, dar în același timp vulnerabil. Pădurile, pajiștile alpine, izvoarele și fauna sălbatică formează un ecosistem care poate fi afectat cu ușurință de comportamentul iresponsabil al oamenilor. Natura te respectă, respect-o și tu! Vorba aia cu prietenul ce se cunoaște la nevoie e valabilă și în acest context. Dar valabilă este și reciprocitatea.
Pe munte poți învăța modestia. În fața naturii, omul realizează cât de mic este. Un vârf înalt, o furtună apărută din senin sau o vale adâncă îi amintesc că nu poate controla totul. Muntele îi oferă lecții de răbdare și îi arată că succesul nu vine întotdeauna rapid. Adeseori, atingerea unui obiectiv presupune ore întregi de urcare, efort, perseverență. Tocmai de aceea, satisfacția ajungerii pe un vârf este atât de mare: ea este rezultatul muncii și al determinării.
Nu poți fi montaniard fără nițică disciplină. Drumețiile și ascensiunile montane necesită pregătire. Planificarea traseului, verificarea prognozei meteo, echiparea adecvată, cunoașterea limitelor fizice, identificarea factorilor de risc sunt fundamentale. Pentru că muntele presupune asumarea responsabilității pentru propriile decizii. O alegere greșită poate avea consecințe serioase. Astfel, montaniardul dezvoltă un spirit organizat și prudent, fără a-și pierde dorința de aventură.
O altă caracteristică definitorie a montaniardului este camaraderia. Pe munte, oamenii învață să se ajute reciproc. Aici nu este neobișnuit ca persoane care nu se cunosc să își ofere informații despre trasee, apă, condițiile vremii sau chiar sprijin în situații dificile. Solidaritatea este o valoare esențială, deoarece siguranța tuturor depinde adesea de colaborare și respect reciproc. Din acest motiv, comunitatea montaniarzilor este adesea caracterizată prin deschidere și prietenie.
A fi montaniard înseamnă și o formă de manifestare a libertății. Pe potecile de munte dispar presiunile cotidiene, agitația orașului și ritmul alert al vieții moderne. În schimb, apare sentimentul de independență și de apropiere față de lumea naturală. Fiecare pas pe traseu devine parte a unei experiențe care nu poate fi măsurată în rezultate materiale, ci în emoții, amintiri și stări sufletești. Un foc de tabără, o chitară ce însoțește într-un cântec simplu, rostiri de versuri sincere, trăiri.
Nu știu dacă te naști, sau devii montaniard. Oricum ar fi, ajungi să fii un om care nu încetează să învețe. Oricând, orice, de la/pe cine. Fiecare ieșire pe munte îți aduce informații noi și experiențe diferite. Curiozitatea și dorința de a înțelege natura fac parte din identitatea ta.
În concluzie, a fi montaniard nu înseamnă doar să urci munți. Înseamnă să respecți natura, să accepți provocările, să îți cunoști limitele și să te bucuri de lucrurile simple. Înseamnă disciplină, responsabilitate, solidaritate și dorința permanentă de explorare. Muntele devine astfel nu doar un loc, ci o școală a caracterului, iar montaniardul este omul care a ales să învețe din lecțiile ei. Pentru el, fiecare traseu reprezintă o călătorie atât prin peisaje spectaculoase, cât și prin propriul univers interior. Sincer, nu prea îmi place denumirea asta de „montaniard”. Prefer să-i cuprind înțelesul în expresii cu iz românesc: „prieten de munte”, „iubitor de munte”, „bolnav de munte”.
P.S. Dacă ar fi trebuit să scriu ceva despre participarea mea la acest proiect cu ceva vreme în urmă, aș fi început cu: „Cine…Doamne, Iartă-mă, m-o pus să plec pe munte cu copchiii iștea care se închiedică și pe loc drept asfaltat!?” Acum, după activitățile întâmplate în cadrul Clubului de jurnalism de mediu, pot să închei astfel: „Să dea Doamne-Doamne să intre și să rămână în pruncii ăștia (și în cât mai mulți alții) boala asta numită montaniardism!” (Ha! Am mai inventat un cuvânt!)
Petru Bordianu
