Îmi amintesc perfect de cănița alba, emailată, în care bunica punea apă „neîncepută”, un ou roșu și un bănuț de argint. În ziua de Paști trebuia să ne spălăm cu acea apă, ca să fim roșii în obraji, adică sănătoși și să fim ageri ca argintul. Un mare paradox, pentru că noi, nepoții, o exasperam cu surplusul nostru de energie și de neastâmpăr. Ca să ne mai potolească zburdălniciile năvalnice, ne amăgea că vine Sfântul Ilie cu trăsnetul și fulgerul. Era singurul personaj de care ne era frică și pentru câteva momente stăteam în expectativă. Așa că ritualul spălatului nu era pus în aplicare, de teamă să nu devenim și mai obraznici decât eram. Mai târziu am aflat că bănuțul era o medalie primită de străbunicul Grigore Dumitrașcu pe frontul Primului Război Mondial. Mult timp am crezut că s-a pierdut acea medalie- bănuț, recent am descoperit-o la un frate al mamei. Emoția m-a copleșit când am aflat că în apă bunica pusese medalia. Conștient, sau nu, ea ne îndemna să nu uităm că străbunicul a avut un ideal măreț, că a luptat în niște condiții jalnice- a fost bolnav de tifos și și-a pierdut viața -ca să ne putem noi bucura în fiecare an de sărbătoarea Învierii Domnului. Acum îmi pare rău că nu m-am spălat cu acea apă, dar copilăria e o etapă în care cei mai bătrâni ar fi trebuit să stea de vorbă cu noi, ceea ce nu se întâmpla. Țin minte că treceau căruțele cu var de la Dârmoxa și de la Bicaz și gospodinele cumpărau.
Obligatoriu, de Paști, se văruia toată casa, se ștergeau geamurile, se spălau rufele cu leșie, se mutau puținele piese de mobilier și se spăla orice colțișor din casă. Mirosul de curat – mi-l amintesc și acum. Exista o anume rigoare în toată pregătirea pentru întâmpinarea Sfintei Sărbători a Învierii. Și o atmosferă de taină, pe care numai trăirea religioasă intensă a bunicilor o putea răspândi de la om la om. Aveam senzația că Iisus va veni în vizită și trebuia să găsească nu numai sufletele, ci și casele curate. De atunci nu am mai avut acea trăire, ba chiar am impresia că Paștile a devenit o fugă de noi înșine. În noaptea de Înviere, deși trăiam în plin comunism, nu ne interzicea nimeni să participăm la slujbă. Împreună cu mama, stăteam până la sfârșitul sfintei liturghii. Adică mama era cea trează, căci eu dormeam direct pe podelele reci ale bisericii, vopsite în culoarea gri. Pe mama nu o întreba nimeni la școală de ce a ales să petreacă acea noapte sfântă în biserică. Comuniștii considerau sărbătorile prea învechite, prea opunându-se progresului. Sperau că se vor estompa practicile religioase, dar, din contră, erau singurele manifestări care țineau conștiința trează și sufletele aproape de divinitate. Credința, tradiția ne-au ajutat să fim lucizi. Poate și precauți în păstrarea lor.
Iolanda Lupescu
