Preotul Constantin Matasă a considerat Ceahlăul un „munte sfânt al românilor” şi scria, într-o carte din 1933: „… pe Ceahlău – nu numai la poale, ci până în sus spre vârf – s-a păstrat o veche tradiţie despre viaţa religioasă de altădată, avem dovada în toponimia muntelui, în mulţimea feluritelor lăcaşuri de rugăciune necontenit ridicate şi îngrămădite pe el sau în jurul lui şi apoi, în unele obiceiuri străvechi cu caracter religios, păstrate în popor şi din care se vede că muntele acesta şi astăzi este socotit de localnici, sfânt”.
Toponimia muntelui şi a locurilor din jurul său arată prezenţa sihaştrilor şi călugărilor din timpuri vechi şi este înregistrată de documente încă din secolul al XV-lea. Este greu de ştiut însă, când au venit primii sihaştri pe aceste locuri şi care a fost originea lor. S-a spus că ar fi fost nişte ciobani din împrejurimi, dar mai lesne putem crede că ei au fost călugări autohtoni întorşi de la Muntele Athos sau călugări din marile mănăstiri ale Moldovei. Hărţile vechi, dar şi cele actuale, prezintă numeroase toponime cu rezonanţă monastică. Amintim: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaştrilor, Peştera lui Ghedeon, La Chilii, Peştera lui Vucol, Chilia lui Iosaf, Pârâul Călugărului, Piciorul Serafimei, Obcina Chiliei, Peştera lui Gherman, Piatra Altarului, Pârâul lui Martin ş.a. Al doilea vârf al Ceahlăului poartă numele de Toaca, fiind locul de unde sihaştrii muntelui erau chemaţi la rugăciune, iar Panaghia este o stâncă închinată Preasfintei Fecioare, aşa cum este una şi pe muntele Athos. Părintele Ioanichie Bălan, în cercetarea „vetrelor de sihăstrie românească”, spunea despre „Ceahlău, acest munte sacru al românilor”: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”. Şi Constantin Turcu, un fiu al locului, scria în 1943: „…în jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”
Când au apărut primii sihaştri pe aceste meleaguri nu ştim şi cred că nu vom şti niciodată şi acelaşi lucru putem spune şi despre primele sihăstrii, căci tradiţiile nu sunt sprijinite întotdeauna de hrisoave sau însemnări, dar nu putem nici să le ignorăm, căci la începutul Evului Mediu informaţiile scrise erau puţine, iar construcţiile se făceau din lemn şi astfel se puteau risipi de-a lungul veacurilor. Omul muntelui a dat naştere la o mulţime de poveşti şi legende, dar tradiţiile despre întemeierea lăcaşurilor monastice vechi întotdeauna conţin o fărâmă de adevăr istoric. Se spune că prima sihăstrie a Ceahlăului a fost ridicată de legendarul Dragoş-Vodă, în apropierea locului unde a scăpat într-o peşteră soţia sa urmărită de tătari. O altă sihăstrie, la care mărturiile documentare lipsesc, dar existenţa ei este sprijinită de o bogată tradiţie, este Sihăstria Călugăreni, ctitorie a lui Petru Rareş, în a doua sa domnie, ca semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat de călugări în pribegia sa din anul 1538.
Un alt lăcaş monastic al regiunii a fost Mănăstirea Poienile, construită spre sfârşitul veacului al XVI-lea de către familia Movileştilor, Gheorghe mitropolitul şi Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei. Un hrisov dat de Ieremia Movilă în anul 1599 confirmă existenţa acestei mănăstiri, amintită şi de tradiţia locului: „Am miluit şi am întărit cu un loc anume Poienile sub muntele Ceahlău, unde este nou-ziditul Sfântul Schit numit, pe care am început a-l zidi cu ajutorul lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda a Preasfintei şi nedespărţitei Treimi şi întru lauda şi numele Cinstitului Acatist al Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria”.
La începutul veacului al XVII-lea a fost ridicată şi Sihăstria Ceahlăului sau Schitul Sahastrului. Despre începuturile sale nu se ştie mare lucru, dar sfârşitul său a rămas viu în memoria populară, căci schitul a fost distrus de o avalanşă în noaptea de Înviere a anului 1704 şi a scăpat doar un călugăr şi cu Evanghelia. Schitul Cerebuc a fost construit în poiana cu acest nume de către călugării de la Mănăstirea Pionul, în jurul anului 1710 şi a existat până aproape de secolul al XX-lea. Şi începuturile sale sunt învăluite în legendă.
Primul important călător străin care ajunge în ţinutul Neamţului şi vizitează mănăstirile sale a fost Marco Bandini, un misionar catolic, care străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. În cunoscutul său Codex Bandinus din 1648, scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Cele două mănăstiri de pe valea Hangului la 1648 sunt Mănăstirea Pionul şi Mănăstirea Hangu, iar sihăstriile pot fi Schitul Durău, Schitul Poienile, Schitul Cerebuc ş.a. Tot lui Bandini îi datorăm şi o descriere a vieţii călugărilor şi schimnicilor, din cele ce le-a văzut sau auzit în călătoria sa în ţinutul Neamţului: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.
Gheorghe Asachi ajunge la poale de Ceahlău, peste aproape două secole şi imaginea văzută şi descrisă de el pare aceeaşi cu cea pe care o prezentase Bandini: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi. Cele mai însemnate dintre aceste aşezăminte sunt schiturile Hangul sau Pionul, Durăul, Cerebucul”.
Materialul integral poate fi citit în Mesagerul de Neamț.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
