Se spune că, la cinci ani după război, sătui de opaițul cu seu milenar, conștienți că fără energie electrică nu se poate construi o industrie performantă, conducătorii comuniști au stabilit de acord comun cu „prietenii” sovietici, un program de electrificare a țării, iar ca prim pas, construirea unui baraj şi a unei hidrocentrale, la acea vreme cele mai mari din România, la Bicaz, pe râul Bistrița. Aceast obiectiv energetic urma să aibă ca punct de plecare proiectul inginerului Dimitrie Leonida, inginer de marcă al hidroenergeticii româneşti. Uşor de zis, dar greu de făcut. Constructori specialişti în astfel de structuri nu existau decât în statele mari. Ca urmare, reprezentanţii guvernului român s-au deplasat în URSS şi s-au adresat lui Stalin:
–Generalisime, au zis ei, dați-ne un inginer bun să ne construiască un baraj şi o hidrocentrală.
Stalin și-a chemat consilierii și s-au consultat, apoi a venit înapoi la Gheorghiu Dej și i-a spus:
-Ghiță, ce cauți tu se află la voi în țară, doar că l-ați băgat la ocnă. Scoateți-l de acolo și puneți-l la treabă!
Și așa a devenit deținutul politic Ion Rusmănică inginerul șef al șantierului de la Bicaz, fiind adus direct de la închisoarea de la Poarta Albă, unde ispășea o condamnare nedreaptă a regimului comunisto-sovietic.
Între anii 1950-1960, a avut loc construcția acestui obiectiv energetic grandios, care era alcătuit dintr-un baraj de greutate, un tunel de aducțiune și o hidrocentrală de putere. Barajul din beton la data finalizării era cel mai mare din țară și al 4-lea din Europa, la realizarea căruia s-au folosit agregate din albia Bistriței, ciment din Fabrica de la Tașca şi curent electric de la Uzina Diesel de la Bicaz. Este construit din 30 de blocuri de beton, etanșate între ele cu tole de cupru. Totodată s-a construit un tunel de aducțiune a apei către hidrocentrală, cu pornire de la priza de apă a lacului şi până la Stejaru, de partea cealaltă a muntelui, Centrala hidroelectrică a fost construită la baza muntelui Botoșanu, la Stejaru, pe un platou, în apropierea Mănăstirii Pângărați. Ea a fost echipată cu 6 hidroagregate de producție cehoslovacă, însumând 210 MW, putere instalată. Curentul produs de generatoare se transmite mai departe în Sistemul Energetic Național, prin linii electrice de 110 şi 220 kv.
Peste 15000 de oameni au lucrat la construcţia barajului, a tunelului și a hidrocentralei. Mineri, fierari-betonişti, brigadieri, militari și concentrați, deţinuţi politici, fiecare şi-a adus aportul la acest colosal proiect. Unii dintre ei au si murit pe şantiere în accidente sau datorită condiţiilor grele de muncă. În tunel, pentru excavarea şi transportul sterilului excavat s-au lucrat cu târnăcopul, pikamere manuale și cu vagonete trase de cai.
Bicazul a fost școala hidroenergeticii românești, locul de unde au plecat mai departe în țară constructorii specialiști care au bazele sistemului energetic național. Privind în urmă la grandioasa realizare energetică de la Bicaz, nu putem avea decât admirație și respect pentru eroii patrioți, care au proiectat şi au realizat acest important punct de plecare al industrializării României.
Ghiță DANDU
