Foaie verde păltinaş/ Mă făcu mama plutaş…

Ocupaţiile şi activităţile locuitorilor din munţii Neamţului erau diverse, însă neadoptând o paletă foarte largă. Una dintre cele mai vechi meserii a fost plutăritul, amintit chiar din vremea dacilor şi tradiţia spune că saşii secolului al XIII-lea duceau plute pe Bistriţa, venind de la Rodna şi Bistriţa, spre câmpia Moldovei şi istoricii încearcă să ne convingă că nu e numai o legendă. Din documentele lui Ştefan cel Mare aflăm că plutăritul este atestat la 13 martie 1466, printr-o scuteală de vamă pentru peşte sărat, pânză, fier, oale de lut şi plute. Era o scutire pentru satul Negoieşti, ţinutul Neamţului, menţionând câteva activităţi ale vremii şi provenienţa slavă a denumirii este un alt martor al unei conlocuiri slavo-române.

Plutăritul a apărut odată cu exploatarea lemnului şi a durat până la începutul secolului al XX-lea, mai ales odată cu creşterea necesarului de lemn şi cerinţa tot mai mare a suveranului turc. Astfel, Moldova a devenit furnizorul de cherestea a imperiului otoman şi plutele ce coborau pe Bistriţa, luau calea Galaţiului până-n Crimeea, pe mare. La 1763, turcul Ahmed-Resni efendi, vorbeşte despre plutăritul pe Siret şi Bistriţa; plutaşii grupaţi în cete conduse de dragomani sau pe cont propriu şi erau din satele de munte – Hangu, Bicaz, Broşteni, Galu lucrau pentru diferiţi negustori ce licitau partizi la Piatra.

Un negustor rus, la 1737 afirma despre satele din valea Bistriţei că  „se găseşte  catran şi izvoare sărate. Lemnul se găseşte din belşug şi se exploatează mai cu seamă brazii pentru catarguri ce sunt porniţi la vale pe Bistriţa, ajungând până la Constantinopole”. Nicolae Iorga menţiona că în secolul al XVIII-lea se transportau pe Bistriţa diferite categorii de lemne pentru turci. Pentru afluenţii cu debit mai mic se construiau haituri, numite şi spraiţuri, pe toate apele ce curgeau spre albia Bistriţei şi urme ale lor se văd şi astăzi sau întâlnim topice ca: „La Hait”, „La Spraiţ”, „La Schelă”.

La 13 iunie 1793, viceconsulul francez la Iaşi spunea că masivul păduros al Bistriţei este cel mai bogat al Moldovei. Este deci, logic că a intrat în atenţia sultanului, care la 4 nov. 1774, hotăra printr-un hatişerif, tăierea şi transportul lemnului. În acelaşi sens, domnitorul Alexandru Moruzzi întărea anaforana divanului privind tăierea şi protejarea pădurii. Şi nu e de mirare, căci tăierea era neraţională, se tăiau copacii, dar nu se culegeau crengile şi copacii căzuţi şi până era ales unul bun pentru scândură, se mai tăiau câţiva, care rămâneau pe jos şi putrezeau. Pe lângă asta, locuitorii aveau cirezi de vite ce stricau pădurile.

Se dădea voie să se taie doar fagul pentru foc, pentru „haragi”, pari sau cherestea pentru negoţ. Ţăranii muntelui trebuiau să aibă învoirea proprietarului sau să plătească dijmă. C.A. Ipsilanti, domn la 1800, specifica: „Cei ce vor face negoţ cu lemne, catarge şi altele, vor da dijmă mănăstirii potrivit pontului pentru păduri”.

Puterea economică a locuitorilor creşte greu, dar la 1813 sătenii de pe moşia Hangu, încheie un contract conform căruia se angajau să ducă la schelele Pietrei, 2000 de plute de dulapi; se mai angajează să taie la fierăstraiele lor scânduri pe care să le ducă apoi cu plutele la Piatra. Constantin Tănase-Teiu a realizat şi un cântec al plutaşilor, ce a circulat pe valea Bistriţei, de la Dorna la Piatra, ce începea astfel:

„Foaie verde păltinaş

M-o făcut mama plutaş

Iar tătucul meu săracu’

Mi-o dat şpranga şi ţuiacu’.

Şi îmi zice: „măi băiete!

Mergi la plute, nu la fete!”

„- Eu, tată, te-oi asculta

Şi la plute oi pleca;

Dar să-mi dai ca dălcăuş,

Pe Ileana lui Ţăruş

Că-i frumoasă şi voinică,

Cu ea pluta nu se strică”.

Este un fragment, începutul cântecului, prezentare într-o manieră ironico-hazlie a plutăritului de către tinerii din satele de muncă, considerată o meserie anevoioasă, dar bănoasă:

„Plec la Dorna după plute

Dumnezeu sfântu’ mi-ajute!

– Mergi cu Dumnezeu, voios

S’aduci plute sănătos!”.

Dar plute nu se strângeau doar de la Dorna, Crucea, Bărnărel, Broşteni, în sus pe râu, la Bistriţa Aurie, ci şi mai în aval, la Galu, Farcaşa, Largu, unde se strângeau zeci de tasoane sau pe Bistricioara care strângea lemne de pe toate pâraiele ei şi erau tocmite plute la gura pârâului Pintic, în Poiana Grinţieşului la Bistricioara. Apa era zăgăzuită de haituri şi spre dimineaţă, porţile mari se deschideau, şi Bistricioara ducea la vale plutele până-n Bistriţa.

Sunt pomeniţi în tradiţia locală şi cei amatori de câştig lesne, aşa-numiţii „hoţi de plute”, vânaţi de plutaşii cu vechime şi înecaţi.

Plutele erau şi un mijloc lesnicios de transport spre Târgul Pietrei, de oameni şi produse spre vânzare. Dar înapoi, plutaşii cu şpranga şi ţuiacu în spinare o luau peste Pângăraţi, pe „Drumul plutaşilor”, cu rucsacul plin de cele trebuincioase: sare, gaz,  cuie…

Daniel DIEACONU