Preocupările elitei politice din Moldova şi Ţara Românească O privire de ansamblu asupra legilor sau legiuitorilor pe care le-au avut de-a lungul istoriei românii ne demonstrează că încă din secolele XVIII – XIX au existat încercări de a alcătui o Constituţie (vezi de ex. proiectul domnului fanariot Constantin Mavrocordat intitulat „Constituţie”, o primă inițiativă de acest gen în Ţările Române). Mai târziu apar alte proiecte precum „Constituţia cărvunarilor” (1822) sau „Regulamentele Organice” (1831-1832), apoi „Proclamaţia de la Islaz”(1848), devenită pe timpul revoluţiei din Ţara Românească Constituţie, iar după războiul Crimeei, „Convenţia de la Paris”(1858).
„Constituţia cărvunarilor” era elaborată de boierimea mică şi mijlocie, proclamând principii necunoscute până atunci Ţărilor Române: libertate individuală, a muncii, comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii etc. Marea boierime a preluat iniţiativa de reformă a micii boierimi, astfel redactându-se(cu sprijinul puterii protectoare Rusia) „Regulamentele Organice”. Acestea înlăturau o serie de instituţii şi practici feudale şi creau un aparat de stat modem, cu un climat propice dezvoltării noului. Regulamentele statuau principiul separării puterilor în stat:
* Legislativă, încredinţată unei adunări obşteşti;
* Executivă, exercitată de domnitor ajutat de un sfat administrativ extraordinar(6 membri) şi un sfat alcătuit din trei membri;
* Judecătorească, organizată pe baze moderne.
În domeniul administrativ au fost create departamente şi înfiinţate servicii publice specializate: au fost menţinute privilegiile, răspunderea solidară în sistemul de încasare a dărilor şi a aplicat un aspru regim coercitiv pentru asigurarea stabilităţii ţăranilor (li s-a impus „robia clăcii”).
Au fost desfiinţate numeroasele categorii fiscale, vămile interne, fixată o capitaţie unică, organizate meseriile şi constituită miliţia naţională. în ansamblu, Regulamentele Organice au contribuit la producerea unor transformări profunde în Principate, grăbind momentul unirii Moldovei cu Ţara Românească; instituţiile politice erau aproape identice şi se garanta cetăţenia comună pentru locuitorii lor.
În timpul revoluţiei de la 1848-1849 în Ţara Românească, programul „Proclamaţia de la Islaz” a fost declarată temporar Constituţie de către guvernul provizoriu, urmând ulterior a fi redactată o Constituţie care să înlocuiască programul revoluționar de la Islaz, însă înfrângerea revoluţiei a pus capăt acestor idealuri îndrăzneţe. Criza internaţională din 1853 care a culminat cu războiul Crimeei (1853-1856) şi victoria Imperiului Otoman, susţinut de Franţa şi Marea Britanie împotriva Rusiei a adus din nou Principatele în atenţia marilor puteri.
În acest context a fost redactată „Convenţia de la Paris” din 1858, care prelua atributele unei Constituţii şi prevedea:
* câte o Adunare legislativă pentru fiecare Principat;
* Comisie Centrală;
* Curte de Casaţie comună;
* câte un Domn pentru fiecare Principat
Unirea din 1859 a instaurat o nouă ordine politică în Principatele Române, însă noul stat naţional trebuia să parcurgă etape hotărâtoare pe calea unificării şi consolidării legislative. Baza juridică internaţională era Convenţia de la Paris care fixa o organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări, deşi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza întrunea o premisă esenţială pentru realizarea unificării totale conform programului politic al Adunărilor ad-hoc de la 1857. Pe de altă parte, deşi se recunoştea aproape unanim caracterul novator şi generos al Convenţiei, aceasta stabilea o serie de norme electorale limitate care, la rândul lor, menţineau exlusivismul electoral şi posibilitatea unor reprezantanţe cu majorităţi conservator-retrograde covârşitoare. În condiţiile în care puterea legislativă era exercitată de Adunări dominate de elemente conservatoare ce se opuneau lărgirii dreptului de vot şi împroprietăririi, dar şi din cauza numeroaselor fricţiuni şi inadvertenţe între Al.I. Cuza, liberalii-moderaţi şi liberalii-radicali, reformele democratice substanţiale nu s-au putut realiza decât după lovitura de stat de la 2 mai 1864. Practic problema agrară şi cea electorală erau într-o clară interdependenţă şi au constituit, nu odată, mărul discordiei şi baza polemică între principalele fracţiuni politice din ambele principate. În acest cadru amintim că măsurile luate în favoarea ţărănimii de către M. Kogălniceanu în timpul guvernării sale din Moldova (1860-1861) şi care pregăteau sensibil reforma agrară de mai târziu au condus la căderea sa de la putere, iar peste Milcov, guvernul Ştefan Golescu a fost înlăturat de majoritatea reacţionară, în 1861, tot sub motivul intenţiei liberalilor de a obţine împroprietărirea şi a adopta o nouă lege pentru lărgirea dreptului de vot. În replică, majorităţile din cele două Adunări au încercat să impună în 1861 un proiect de lege rurală de extracţie conservatoare, proiect ce a fost chiar aprobat de Comisia Centrală. Aşadar, actul de la 2 mai, organizat împotriva oligarhiei tulburătoare care se opunea reformelor a permis o nouă abordare a chestiunii rurale şi a celei electorale. Odată cu decretul de dizolvare al Adunării, domnitorul şi guvernul au prezentat ţării textul Statultului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi proiectul noii legi electorale.” Domnitorul Cuza primea puteri sporite, fiind prevăzut faptul că „ domnul are singur iniţiativa legilor”. Statutul prezentat naţiunii de către domn şi guvern preciza faptul că legislativul se subordona Domnului, acesta având iniţiativa legilor şi drept de veto asupra proiectelor de legi adoptate de Adunare.
Poporul era chemat să valideze noua stare de fapt prin participarea la plebiscitul programat pentru zilele următoare. Din punct de vedere electoral, noul sistem cataloga alegătorii în două categorii: direcţi şi indirecţi sau primari. Alegătorii primari erau contribuabili de la sate care plăteau minim 48 de lei impozit, contribuabilii din oraşele mici, cu 3000-15 000 de locuitori, ce plăteau un impozit de 80 de lei şi cei din oraşele cu peste 15 000 de suflete, care plăteau contribuţie anuală de 110 lei. Ei îşi alegeau delegaţii care, la rândul lor votau prin vot secret la reşedinţa de judeţ. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, erau ştiutori de carte şi aveau vârsta de 25 de ani. În această categorie intrau şi intelectualii şi pensionarii ce aveau pensie de cel puţin 2000 de lei pe an. Sub aspectul eligibilităţii, legea electorală prevedea că pot fi aleşi cetăţenii în vârstă de cel putin 30 de ani, contribuabili la bugetul de stat cu cel puţin patru galbeni. Excepţie făceau profesorii, institutorii, preoţii, liber profesioniştii, licenţiaţii şi pensionarii, beneficiari ai unei rente anuale de 2000 de lei. Legea electorală gândită de Kogălniceanu şi Cuza asigura o altă bază electorală, mult mai largă şi mai dinamică pentru grupările de nuanţă liberală şi democratică (moderaţi sau radicalii roşii) slăbind sensibil bazinul electoral tradiţional al formaţiunilor “albe”, de sorginte conservatoare. Dacă potrivit prevederilor electorale ale Convenţiei de la Paris, în Moldova aveau drept de vot 1700 de persoane, iar în Muntenia 2000, noua lege electoarală a lui Cuza Vodă a lărgit corpul elecoral, deşi nu semnificativ.
Legea rurală, prin care au fost împroprietăriţi aproape jumătate de milion de ţărani cu 1 654 964 ha, iar alţii 60 651 au primit loturi pentru case şi grădină, a avut consecinţe determinante pe plan economic, social şi politic. Împroprietărirea oferea un imbold economico-social ţăranilor şi totodată impunea o conştientizare cetăţenească şi naţională pentru un important segment al populaţei rurale, ridicat la rangul de contribuabil şi automat la cel de alegător.
