Text redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
„De la Farcașa, șoseaua națională intră în comuna Galu, comună mare cu patru sate înșirate pe ambele maluri ale Bistriței. Comuna este formată din satele: Galu, pe malul stâng al Bistriței, Dreptu, Săvinești și Topoliceni, toate trei pe malul drept al râului. În afară de aceste sate se mai află și alte așezări mai mici (cătune) care țin de satele mai populate. Astfel, de Topoliceni ține și cătunul Roșeni, Pârâul Fagului ține de Săvinești, iar Frumosu ține de Dreptu. Reședința comunei se află la Galu. Întrucât din satul Galu ne lipsesc datele, ne vom ocupa de celelalte sate.
În Galu știm că se afla în 1890 o școală cu 134 de elevi, o biserică și patru olării. La școala din Galu a funcționat multă vreme D. Alexandrescu, învățător definitiv, un cunoscut cooperator. Între 1931-1935 funcționau soții Elisabeta și Pavel Pristavu, titulari, acesta fiind transferat în 1932 de la Călugăreni.
Satul Topoliceni
Satul și-a luat numele de la primul descălecător, anume Topoliceanu, venit – după cum se spune – din Ardeal prin secolul al XVII-lea. Sunt și azi multe familii cu acest nume, urmași ai întemeietorului satului. De Topoliceni ține și cătunul Roșeni, denumit după un oarecare Roșu de la care se trag mai multe familii cu acest nume. Ambele așezări aveau în 1934 un număr de 88 capi de familie cu aproape 450 de suflete.
Topoliceni împreună cu anexa lui, sunt așezate pe malul drept al Bistriței la poalele unor culmi păduroase ce fac parte din munții Vârstatu, Măluștețu, Pârvu și Cornu. Împrejurimile satului sunt pitorești, cu păduri de brad și poieni frumoase pe care pasc vara turme mari de oi, cu izvoare din care ies pârâiașe limpezi și răcoritoare, locuri mult cercetate de vizitatori și turiști în căutare de frumuseți naturale.
Locuitorii sunt neaoș români, cea mai mare parte veniți din Ardeal, fie din cauza persecuțiilor, fie în căutare de pășuni bune pentru turmele lor. Ca înfățișare sunt mândri, vioi și viguroși. Păstrează cu sfințenie portul național moștenit de la străbuni, lucrat de mâinile harnice ale femeilor și cojocarilor. Folosesc și niște chimire late, înflorate în care își păstrează banii și obiectele de primă necesitate (briceag, ceas, scăpărătoare de aprins luleaua sau țigara). Femeile se îmbracă foarte curat folosind cele tinere paltoane, în loc de sumane. Cusăturile sunt o adevărată artă, între fete fiind o adevărată întrecere în această privință.
Limba este curat moldovenească, folosind foarte puține străinisme. păstrează și practica obiceiurilor strămoșești la nunți, nașteri și mai ales la Anul Nou.
Ocupația locuitorilor este cea specifică regiunii: cresc vite, în special oi, lucrează la scosul lemnelor din păduri, ori în fabricile de cherestea de pe Valea Bistriței, merg cu plutele. Puțini sunt mesteșugari, se face și puțină agricultură, dar nu au terenuri de cultură. Satul fiind pe moșia satului, nu s-au făcut împroprietăriri la 1864 și nici după accea. Gospodăriile lor, deși în cea mai mare parte au fost distruse în timpul războiului, s-au refăcut încetul cu încetul și sunt bine organizate. Nivelul cultural al sătenilor era ceva mai scăzut, procentul analfabeților fiind de 35-40% (1933-1934). Mai ales bătrânii și femeile n-au învățat carte în trecut. Acum toți își dau copii la școală. Cele două sate nu au biserică. Credincioșii mergeau la biserica din Galu, de care sunt mai bine legate prin comunicațiile ce s-au făcut.
Școala
Primul post de învățător a fost înființat abia pe la 1 septembrie 1923la un număr de 37 elevi în clasele I-II. În acest post a funcționat Aglaia Popescu, învățătoare suplinitoare. Până în 1923, copiii de aici urmau la școala din Galu sau Poiana Teiului. Pe 1 septembrie 1925 a fost numită Reasilvia Andronic, învățătoare titulară, o harnică dăscăliță care a muncit singură, cu multă tragere de inimă, la ridicarea școlii și a celor două sate. Pe 1 septembrie 1926 s-a înființat și postul II în care au fost numiți învățători suplinitori până în 1928, când s-a transferat Vasile Achiriloaie, învățător titular, care împreună cu Reasilvia Andronic cu care s-a căsătorit, activau intens pe ogorul acestei școli. În anul școlar 1934-1935, școala avea 85 de elevi înscriși din care frecventau 74 în clasele I-IV.
Până în 1930 au funcționat și clasele V-VII, școala dând absolvenți cu șapte clase. Pe lângă școală se afla un atelier de tâmplărie condus de directorul școlii, V. Achiriloaiei, o bibliotecă, o casă de economie.
Cursurile s-au ținut în diferite case închiriate, iar în ultimul timp se construia un local propriu la care lucra însuși directorul Achiriloaei. Din acest sat s-au ridicat câțiva intelectuali, absolvenți ai școlii din Galu unde au învățat. Date culese de V. Achiriloaei
Satul Săvinești
Legenda satului sună cam așa: „Acum patrusutecincizeci și mai bine de ani, pe locurile unde astăzi este așezat satul Săvinești, de o parte și de alta a Bistriței, erau poieni frumoase din care se pornea o pădure de mesteceni, care se împreuna cu cea de brad. Codrul era flăcău și Bistrița fată mare, ursul se plimba alene, fără să fie supărat de om, iar căprioara își oglindea chipul în apa limpede ce șerpuia la vale.
În vremurile acelea s-a așezat cu târla pe plaiurile de pe malul Bistriței un român cu numele Savin, fost plăieș la Cetatea Neamțului, cu timpul baciul și-a durat casă pe dreapta Bistriței, neamul său înmulțindu-se din an în an. Pe lângă aceștia au mai venit și alți păstori din Ardeal, cu turmele lor de oi, care și-au întocmit și ei așezări, formându-se un sat căruia i s-a zis satul lui Savin și mai târziu Săvinești”. Într-adevăr, sunt și azi familii care dovedesc obârșia lor transilvană (Ungureanu, Husaru ș.a.). Pe malul stâng al Bistriței, în fund, pe valea unui pârâiaș – Pârâul Fagului – pe vremuri a fost un schit de călugărițe cărui urme au dispărut cu totul, păstrându-se doar amintirea. Pe această vale se zice că ar fi locuit un om cu numele de Albu Țifui care de fapt, era negru ca tăciunele și de o statură uriașă.
Se mai văd și azi urmele unui cimitir vechi, iar până nu demult mai dăinuie mesteacănul care servea drept clopotniță pentru schit.
Prin împrejurimi se află și alte locuri care amintesc de trecutul acestor așezări, ori de frumoasele locuri ale naturii. Astfel este „Vârful de Mare”, poartă acest nume pentru că este cel mai înalt, „Preluca Broscăriei”, numit așa pentru că în vârful dealului era un tău (mlaștină) cu multe broaște, „Vârful lui Tudom”, unde a fost ucis un ungur care, luat la rost, a răspuns „nem tu dom”, apoi „Arșița Catanei”, „Bocanii” ș.a. În 1935, satul Săvinești împreună cu Pârâul Fagului aveau 500 de suflete.
Locuitorii sunt oameni veseli, chipeși, ospitalieri și harnici. Ocupația de căpetenie este plutăritul, lucratul lemnului și creșterea vitelor pe care le îngrijesc bine. Din cauza lipsei de terenuri de cultură, se face puțină agricultură. La îndemnul învățătorilor s-au apucat de pomicultură pe o scară întinsă, regiunea fiind favorabilă merilor. puțini din ei fac și agricultură. fiind Oameni chibzuiți, și-au organizat gospodării frumușele.
Starea culturală, la vremea aceea era, destul de ridicată, doar 10% nu știau carte. Atât bărbații cât și femeile, păstrează portul național aproape neschimbat față de trecut, mândrindu-se cu el în zile de sărbătoare. Limba, credința și obiceiurile sunt de asemeni neștirbite.
Școala
Începuturi de școală se găsesc de pe la 1856, când un dascăl de biserică Vasile Agafiței, poreclit și Joanță, a deschis la el acasă o școală unde se învăța carte bisericească. Veneau să învețe 5-6 băieți mărișori de 10-14 ani. Unul din foștii elevi ai lui Joanță- moș Dumitru Chiper- trăia în 1935 în vârstă de 87 ani și mai citea la biserică cu glas dulce și „de la inimă”, cum spune el.
Școala oficială abia în 1926 s-a înființat, venind cu post cu tot de la Galu soții Vasile și Ana Scripcaru, învățători titulari. Până la această dată, copiii din Săvinești urmau la școala din Galu, condusă de D. Alexandrescu, învățător definitiv. Școala din Săvinești s-a deschis cu 67 elevi în clasele I-VII. Învățătorul Vasile Scripcaru primi sarcini de conducere în învățământ, ca unul ce s-a distins prin activitate și pregătire profesională, conducerea școlii, în 1932, a luat-o Ioan I. C. Popescu, învățător titular, care împreună cu soția sa Zoe I. Popescu, învățătoare titulară, au continuat munca începută de soții Scripcaru.
În 1934-1935, numărul elevilor înscriși era de 89 de elevi din care frecventau 83 în toate clasele. Aceasta, datorită energiei directorului care a ținut din scurt și frecvența la clasele V-VII. Școala avea și o bibliotecă cercetată de școlari și adulți. În primii ani de la deschiderea acestei școli, s-au ținut și cursuri de adulți cu 10-15 cetățeni dornici de a învăța carte.
Școala nu avea local propriu până în 1935, funcționând în case închiriate dar bine întreținute.
Dintre fiii acestui sat, care au urmat la școala din Galu, s-a remarcat un țăran deștept, harnic și cu spirit de inițiativă, Vasile P. Scripcaru. Acesta a contribuit în mare măsură la ridicarea economică a comunei Galu și chiar la clădirea a două localuri de școală ( a fost multă vreme primar al comunei). Datorită stăruinței lui, cu concursul și al altor cetățeni din comună, între care învățătorul D. Alexandrescu, s-au creat în comună patru societăți cooperatiste:
- Societatea de cumpărare „Bistrița” pentru arendare cârciumi;
- Cooperativa de exploatare a lemnului „Bradul”,
- Cooperativa de consum „Măgura”;
- Obștea de arendare a moșiilor „Piatra Cornului”.
Aceste societăți cooperatiste, împreună cu banca populară, opera învățătorului D. Alexandrescu, au scos „sărăcia din casă”, cum se spune, ridicând în mod simțitor starea economică a satelor și locuitorilor din comuna Galu. Ele au funcționat – cu mici întreruperi- până în 1933, când, din cauza crizei economice, unele din ele și-au sistat operațiile. Date culese de .I. I. C. Popescu
Satul Dreptu
Satul Dreptu este așezat tot pe malul drept al Bistriței și pe ambele maluri ale pârâului Dreptu, de la care și-a luat numele. De acest sat ține și cătunul Frumosu, ambele formând o circumscripție școlară. În fund, spre izvorul pârâului Dreptu, se înalță muntele Grințieșul, unul din cele mai frumoase șiruri din această parte, cu piscuri înalte și stâncoase.
În 1934, cele două sate aveau o populație de 700 de suflete cu 160 capi de familie. Bătrânii spun că oamenii de aici ar fi venit din Transilvania ca să scape de persecuțiile la care erau supuși. Vorbesc o limbă curat moldovenească, portul se menține ca peste tot de-a lungul văii Bistrița, adică un port național frumos, atrăgător.
Starea economică era slabă, neavând pământuri de cultură și vite puține. Ocupația principală era plutăritul, creșterea pomilor fructiferi și lucrul în pădure, dar nu găseau întotdeauna de lucru. Femeile lucrează în casă pânzeturi și așternuturi de lână.
Din punct de vedere cultural, locuitorii din Dreptu erau știutori de carte în proporție de 70-75%. Numai bătrânii și o parte din femei nu trecuseră pe la școală. Credința și obiceiurile sunt bine păstrate. Războiul a lăsat destule urme de distrugere, dar totul s-a refăcut prin munca și hărnicia oamenilor.
În Dreptu se află o biserică veche, din lemn, clădită în 1844 prin contribuție publică. În 1923 s-a început construirea unui alt lăcaș de închinăciune, din zid, care încă nu se terminase. Cel mai vechi preot de aici a fost V. Țifescu, după care a urmat fiul său Gh. Țifescu.
În 1935 slujea preotul Petru Gavril.
Școala. Primele începuturi de școală s-au deslușit- după spusa bătrânilor- cam pe la 1850. Cei câțiva „elevi”, învățau buchile pe o bucovnă la acel dascăl Joanță pomenit la Săvinești, și care făcea serviciul de morar, la moara de pe pârâul Dreptu. Acolo își instalase Joanță școala: înăuntrul morii și în plină duruială, căci moara mergea zi și noapte. După cât se știe, acesta învățase și el puțină carte bisericească la mănăstirea Neamț, căci satul Dreptu se afla pe moșia mănăstirii. Mai târziu copiii din Dreptu și Frumosu mergeau la școala din Galu, unde se află școala de stat. În 1900 s-a înființat un post de învățător în satul Frumosu în care funcționa ca învățător suplinitor Anibal Teodorescu- „domnul Animal” cum îi spuneau oamenii în neștiința lor. Urmau 20-25 de copii din cele două sate. Cursurile se țineau într-o odaie din casa Ioanei Sturzu, apoi într-o fostă cârciumă. După primul război mondial, școala a fost mutată la Dreptu, funcționând în diferite case necorespunzătoare, până în 1920, când regretatul director V. Țifescu a reușit să construiască un local propriu cu o sală de clasă. Frecvența elevilor era slabă și cu întreruperi din pricina lipsei de învățători, de local, mobilier și întreținere. La această școală, după Anibal Teodorescu, au funcționat D. Coroamă, absolvent de liceu, suplinitor, care, devenind ofițer, a ajuns până la gradul de general. Dintre titulari: Pantelimon Hurjui, Gavril Danielescu, I. Arsinte, T. Ursu și Vasile Țifescu care s-a stins din viață în 1931. În 1931-1934 funcționau două posturi ocupate de C. Romanescu și Maria Țifescu, învățători titulari.
Despre C. Romanescu voi reaminti câteva lucruri frumoase. Fiind nu numai un bun dascăl în școală, dar și un priceput meșter și un neîntrecut vânător, și-a organizat la școala lui un interesant muzeu zoologic. Cunoaște tot așa de bine meșteșugul împăierii păsărilor și animalelor. Muzeu său cuprindea întreaga faună a pădurilor noastre de munte. Exemplare rare de urși, râși, căprioare, cocoși de munte, etc. umpleau până la refuz o sală rezervată muzeului, unicul, de altfel în tot județul. Muzeul era vizitat de excursioniști, trecători, oameni de specialitate ș.a. Dar C. Romanescu era și un bun meșter tâmplar. Cu mâna lui a făcut toată tâmplăria la noile adăugiri la local. Nu de puține ori, trecând prin fața școlii- care era drumul principal îl găseai la lucru, ajutat de elevii lui și de 2-3 săteni. Singur și-a construit stupi sistematici pentru prisaca lui. Puțini dascăli au realizat, pe teren practic, ceea ce a realizat C. Romanescu.
Din satele Dreptu și Frumosu au ieșit câțiva intelectuali din familiile preotului Gavril, Ungureanu ș.a. Cei mai mulți au rămas să continue meseria părinților lor. Date culese de C. Romanescu”.
A consemnat Roxana GABOR-TĂNASE
