„Un pictor pictează pentru a-și descărca propriile simțăminte și viziuni”. (Pablo Picasso)
Biografia marelui artist denotă talent, înțelepciune, educație, dar și delicatețe, căldură, putere și fragilitate, însoțite și de supărări, dureri, izolare, sobrietate, mister. Un magician al culorilor și formelor, cu o viață personală tumultoasă.
Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso –care este numele său complet – s-a născut în orașul portuar andaluzian din sudul Spaniei, Málaga, la 25 octombrie 1881. Mama sa, încă de copil, îl încuraja și îi dădea puterea să reușească, să se exprime liber și curajos. Odată, i-ar fi spus: „Dacă devii soldat, vei fi general. Dacă te călugăreşti, vei ajunge papă”; el a devenit pictor și a ajuns un geniu al picturii universale.” Tatăl, Don José Ruiz y Blasco, a fost pictor și profesor de artă, de unde și preocuparea de mic a lui Pablo pentru desen. Cu puținii bani din picturile cu păsări și animale, din meseria de profesor și serviciile la un muzeu din Málaga, familia își asigura traiul de zi cu zi. Poveștile vorbesc că primele cuvintele ale micuțului Pablo au fost „piz”, prescurtarea cuvântului spaniol „lápiz” – „creion”, bineînțeles creionul pentru pictură. Pablo nu prea a fost interesat de școală, fiind mai mult atras de foaia de desen, impresionând prin talentul său. Primele sale tablouri sunt realizate la doar 7-8 ani: „Peisaj la Podul Malaga” și „Picadorul galben”.
Familia în care a crescut i-a oferit botezul și alte Sfinte Taine creștine, romano-catolice, primind și educația religioasă în acest sens, deși, mai târziu, se declară ca fiind ateu.
Barcelona
După cum am afirmat mai sus, a fost continuată, unde a predat tatăl său, la Escuela de Bellas Artes de Barcelona (Școala de Arte Frumoase din Barcelona), la vârsta de 13 ani.
„S-au îmbarcat cu destinaţia Barcelona în ziua de 13 septembrie [1885] pe Cabo Roca, un mic vas de mărfuri, după ce tatăl său ceruse transferul şi după ce şi-au petrecut vacanţa la Málaga. Unchiul său Salvador, care deţinea funcţia de director al Serviciului de Sănătate din portul Málaga, le obţinuse o importantă reducere de preţ al biletelor”. În Barcelona a fost profund impresionat de tot ce înseamnă acest oraș pescăresc, pornind de la luptele cu tauri (din arena ce urma să fie închise în urma unei revolte), până la femeile care coseau plasele de pescuit.
La Barcelona a avut și Studioul – atelierul său, într-un mic apartament închiriat de tată, chiar dacă salariul de profesor de desen și custode al Muzeului din Málaga nu era suficient pentru a întreține o familie destul de numeroasă: părinții, 3 copii și soacra, în aceeași casă.
La Coruña
Următoarea destinație a familiei pictorului a fost orașul La Coruña, în nord-vestul Spaniei – Galitia, departe de regiunea catalană, cu limba și obiceiurile ei, unde trăise până atunci.
Chiar dacă școala nu prea era pe placul pictorului, caietele fiind cam pline de fel de fel de desene, are ocazia să cunoască personalități intelectuale ale vremii: dr. Ramón Pérez Costales (cel ce îi vizita des din cauza bolii surorii sale) și scriitoarea Emilia Pardo Bazán.
Tot la 13 ani a avut prima sa expoziție, la îndemnul și cu sprijinul lui Don Ramón, într-o încăpere auxiliară a unui magazin de umbrele. Din păcate, aici are loc tragedia cu moartea surorii artistului, la doar 8 ani, aducând mult mai multă tristețe și deznădejde în familie.
Muzeul Prado din Madrid îi aduce tânărului Picasso un prim contact cu granzii picturii: Rembrandt, Johannes Vermeer, El Greco, Francisco Goya și Diego Veláquez. Sunt primele influențe pe care viitorul pictor le are de la un asemenea nivel: romantismul lui Goya, manierismul lui El Greco, realismul și impresionismul lui Veláquez, elemente ce individualizează pe acești pictori, cum ar fi anatomia lui Rembrandt.
Barcelona
Revenirea în Barcelona îi priește tânărului Picasso, care se reapucă de pictură. Aici leagă o strânsă legătură de prietenie cu Manolo Pallarés.
Tematica desenelor lui Picasso cuprindea aproape toate aspectele orașului, mai ales cerșetori, prostituate, muncitori căzuți în mizerie și sărăcie, alcoolici, orbi etc., dar și frumoasa Carmen – călcătoreasa, care l-a impresionat profund.
Chipurile, multe schimonosite, nu au plăcut marinarului de pe Patna, care i-a arătat părerea omului simplu despre desenele sale, dar și părerea unuia despre femei și lume, în general. Acestei experiențe i se mai adaugă în orașul catalan și cea de la Els Quatre Gats (Cei Patru Motani), împreună cu prietenii săi. Este perioada de început a operei lui Pablo, cu picturi ca: „Prima împărtășanie”, pictat în 1896, ca un omagiu adus dragii sale surori și tovarășe de joacă din copilărie, Lola.
Madrid
Pablo voia mai mult, nu l-a bucurat nici o distincție onorifică pentru un tablou în Malaga, se despărțise de călcătoreasă, așa că nu i-a fost greu ca vara anului 1897 să o petreacă, din nou, la Malaga.
În 1897, pe când nici nu avea încă 16 ani, a început studiile la Real Academia de Bellas Artes de San Fernando din Madrid, cea mai prestigioasă instituție de artă din Spania, în acele vremuri. Deși părea o deosebită oportunitate de afirmare, experiența din Madrid a fost un dezastru complet, cu boală, atât trupească, dar mai ales una a sufletului singur și plin de suferință. Singura soluție era să plece, revenind la Barcelona în 1899.
În anul 1900 Pablo ia pentru prima dată contact cu elita artistică pariziană. Deși, alături de noul său prieten, jurnalistul Max Jacob, trăiau într-o sărăcie cumplită, a început să iubească scena pariziană, cultura și actul artistic manifestat acolo la cel mai înalt nivel. La Paris nu a stat decât aproape un an, din 1901 stabilindu-se la Madrid, timp în care, în revista „Arta tânără” scoasă împreună cu Francisco Asis Soler, folosește pentru prima dată numele scurt de „Picasso”, renunțând la Pablo Ruiz y Picasso. Poate fi considerat acest gest și despărțirea de influența tatălui său și începutul expunerii propriei sale personalități.
Perioada albastră, a supărării (1901-1904)
Este o perioadă în viața artistului dominată de durerea pierderii unui foarte apropiat prieten, Carlos Casagemas, care s-a sinucis. Tablourile exprimă această durere permanentă prin fețele alungite și predominanța culorii albastre, precum și prin personajele triste și sumbre, sărace, oarbe, alături de nudul feminin. Operele definitorii ale acestei perioade pot fi amintite: „Oameni săraci pe mare” și „Bătrânul chitarist” (1903).
Perioada roz,a culorilor vii, a nuanțelor calde și a revenirii fericirii (1904-1906)
După suferința cauzată de moartea prietenului său drag, transformată într-o depresie, Picasso revine cu tablouri în care reapar sau chiar predomină culorile dinamice, calde, care definesc conceptul de fericire: roz, roșu, trandafiriu, portocaliu, bej. Este perioada pe care criticii o denumesc „a trandafirilor”, cu scene fericite, pline de viață.
Reprezentative în acest sens pot fi amintite picturile: „Țăranii”, „Băiat cu pipă” și „Mama și copilul”.
Opera „Băiatul cu pipa”, deși aparține perioadei de început, este una dintre cele mai bine vândute picturi ale artistului. Este perioada în care apar elementele curentului primitivist, ca o reîntoarcere spre începuturi, o escaladare a unei arte non-comerciale, de satisfacție a artistului.
Influența africană și apogeul primitivismului (1907-1909)
O perioadă scurtă, dar foarte lungă dacă o analizăm din perspectiva activității unui artist, a fost cea în care s-au făcut simțite influențele africane unghiulare, pe care le-a văzut într-o expoziție la Palais de Trocadero și de o mască africană deținută de Henri Matisse. Este și o perioadă controversată, criticată de unii (unul dintre denunțători fiind, ironic, chiar Matisse), dar una firească în ascensiunea și conturarea propriului stil matur, caracteristic în evoluția oricărui artist.
Lucrarea definitorie a acestei perioade este: „Les Demoiselles d’Avignon” („Doamnele din Avignon”).
Blamat și lăudat pentru stilul picturii „Doamnele din Avignon”, aceasta devine, în mod categoric, una dintre capodoperele artistului. Nudurile urâte, angoasa, fețele deformate, sunt expresii care nu se întâlnesc numai la Picasso, ele caracterizând și operelor figurilor marcante ale modernismului timpuriu: Joyce, Kandinsky, Schoenberg, Stravinsky, Pound, Eliot, Apollinaire, Marinetti etc.
Criticul de artă Louis Vauxcelles, îl caracterizează în 1908, ca „un tânăr extrem de îndrăzneț, omul…[care] …disprețuiește forma, reduce totul, locuri și figuri și case, până la complexe geometrice (scheme geometrice) la cuburi”
În anul 1911, la 29 de ani, Picasso este anchetat de poliție ca suspect al furtului celebrei picturi „Monalisa” de la Muzeul Luvru. S-a ajuns aici pentru că, înainte cu doi ani, prietenul său scriitorul Guillaume Apollinaire a furat de la Luvru câteva statuete și măști, două dându-i-le lui Picasso. Intrat pe lista de suspecți, Apollinaire spune și despre lucrurile furate date lui Picasso, ajungând amândoi ca suspecți, fiind exonerat însă, ulterior. (Va urma)
Cristian VATAMANU
