„Am copilărit în satul Galu, în capătul satului, cum îi ziceam noi, i se mai spunea și Urdeni, nume ce vine de la urdă. Eram mulți copii din familia Iftimia, Olariu și mulți alții. Jucam untul, un joc tare vechi pe care nu îl mai țin bine minte, mai ales regulile lui. Eram patru-cinci băieți, săpam o groapă în dreptul fiecăruia, apoi aruncam cu un băț într-un stâlp, și când te duceai să furi bota ceilalți îți furau pământul cu care nu-ți mai puteai astupa borta. La urmă umblai trântit de pământ. Când era cald ne duceam la scăldat și ne bălăceam mai toată ziua, dar nu chiar toată ziua pentru că unii din noi mai aveau și alte îndeletniciri, oi pe deal sau câte treburi pe acasă. Însă la mine joaca nu a ținut așa de mult, necazurile copilăriei, dacă pot să zic așa, mi-au cam furat anii de joacă, am devenit din ce în ce mai concentrat pe munca de zi cu zi. Spun asta deoarece am pierdut părinții de mic, prima a fost mama care din frumuseția ei și comportamentul ei față de noi, dintr-odată a venit boala și a furat-o de lângă familie. Nu puteam să înțeleg cum poate un om să devină aproape mort așa din senin, să se ducă pe lumea cealată fără să zică nimica către noi. A urmat tata, și comuna pierduse încă un om muncitor.
Am fost șase copii, cinci băieți și o fată, unul dintre frați a murit la șase ani. Eram toți cu gânduri alese fiecare parcă avea drumul lui, aparte, un drum ce nu puteai să-l cunoști. Drept dovadă nici acum nu prea mai știm unul de altul, unde au murit și cu ce gânduri. Cât au trăit părinții au fost foarte severi, dar nu răi la suflet, aveau în minte doar un lucru acel respect față de oameni, în veci să nu-i facem de râs. Tata ne mai lua cu jordia, dar parcă nu lovea așa de tare, mai mult țipa la noi ca să ne sperie și să tăcem.
Școala
Am șapte clase pentru că cam atâtea clase se făceau pe atunci. Mergeam la școală în centru, adică în Galu, locul unde învățam era situat în actualul cămin cultural Galu. Învățător l-am avut pe Vasile Alexandrescu și pe soția lui care erau foarte porniți pe noi, ne urechea sau ne bătea cu o nuia la palmă. În fiecare dimineață ne controla ca în armată, era un fel de inspecție unde trebuia să avem unghile tăiate, apoi se uitau prin păr să vadă dacă nu avem păduchi. După ce terminam cu orele începeam o altă activitate de tăiat lemne, toamna ne punea să strângem mere, acolo la cămin. Erau foarte mulți meri. Curățenia prin curtea unității de învățământ, totul trebuia să fie lună, nu alta. Acum nu demult am văzut un lucru care aproape mi-au dat lacrimile, aici la școala Galu, un profesor pe care îl cunosc destul de bine, strîngea de zor hârtii prin curte. Nu m-am putut abține și l-am întrebat: „Dar ce faceți, domnule profesor, ați ajuns să strângeți hârtii? Asta nu trebuia s-o facă copii, în pauza mare?” Atunci profesorul se uită la mine cu niște ochi cam umezi, de parcă îi era rușine de mine și zice: ”Ei, nea Tanasă, mai vin și vremuri din astea, am ajuns ca noi profesorii să strângem hârtiile, nu copii. Ei trebuie să învețe, nu să facă lucruri de acest fel, știți și matale că părinții din ziua de azi țin doar la odrasla lor nimic mai mult.” Așa o fost, o durere pe profesor de am crezut că se bagă în pământ. Nu am să uit niciodată această pățanie.
La nouă ani am început să muncesc, după ce mi-a murit mama, apoi după un an sau doi s-a dus și tatăl, deci am luat-o cam singur în viață. Mi-a plăcut foarte mult o plimbare cu pluta pe apa Bistriței, unde am mers până la Piatra Neamț, o plimbare care m-a făcut foarte fericit. Și acum când sunt singur în casă, și nu mă deranjează nimeni, mă așez pe pat cu fața în sus și închid ochii, liniștea și întunericul mă duce înapoi în timp, pe acele lemne proaspete care au un miros de rășină, de tămâie. Aud valurile cum lovesc acele lemne și munca acelor meseriași care muncesc într-una prin comenzi numai de ei știute. Este un vis care îl pot comanda când vreau eu și care e ca o pastilă de liniște , nu alta. Am fost câțiva ani luat la stână, undeva pe lângă Pârvu, i se spune și acum la „Arșița Lupului”, locul unde eu am fost strungar, o meserie cam unde toți își cam bat joc de tine, ești ca un ultim om. Într-una din veri când am prins și eu ceva experiență, m-au lăsat cu oile și ajungând la nivel de hotar cu cei din Capul Obcinii, trecând un pic mai la ei, m-au prins, m-au legat cu mâinile la spate și m-au dus la stâna lor, unde mă așteptau ca pe o pradă de război. Cel mare a zis: „Ce cauți tu măi băiete pe câmpul nostru? tu nu știi hotarul?”
Eu nu mai puteam zice nimic de frică, tremuram tot și mă gândeam la toate prostiile de pe lume. Alt cioban a sărit una două să mă apere: „Lasă omul în pace, ce-ai cu el, ț-o mâncat țarina?”. Atunci mai mai să se bată între ei de la mine, primul a zis: „Să-l învățăm minte, să nu plece de la noi ca de la o casă străină”.
De acolo a început urgia, trei m-au ținut iar cel rău de gura m-a uns cu unt apoi cu tăciune apoi un șut în fund și dus am fost. Atât am mai putut zice: „O să mai veniți voi pe la noi”! am ajuns ca un drac în stâna noastră și cu oi lipsă, era cât pe ce să fugă și ciobanii când m-au văzut de urât ce eram. Mult timp s-au râs de această pățanie oamenii din sat, dar asta e.
Am început să cresc, și am trebuit să muncesc la pădure, o muncă foarte grea, la făcut drumuri printre brazi pentru a se putea să se exploateze lemnul. Am muncit în Tarcău, pe pârâul Dreptu, la pârâul Popei, pe Galu. Doboram brazi mari cu bestia, dacă lucram doi într-o zi de vară, așa de greu era.
Am făcut armată și concentrări și război, dar cel mai înfricoșător lucru a fost prizonieratul, patru ani de iad și de îndoieli, că nu știai dacă mai prinzi următoarea zi.
Armata am făcut-o prima dată la Târgoviște, apoi la Focșani timp de doi ani. Aveam douăzeci de ani când am îmbrăcat haina militară, haină care nu am mai dat-o jos după mult timp După acești doi ani am venit acasă cu gând mare să mă însor, să-mi fac și eu o familie, însă nu a fost așa, au început concentrările în anii 35 – 39 apoi am plecat în război între anii 39 – 44. Însă nu e de vorbit de război, am plecat spre Cotul Donului o mare de oameni, de soldați și ne-am întors numărându-ne pe degete.
E greu, chiar dacă am fost pe front și am văzut cum au căzut chiar lângă mine colegi, prieteni, eram dacă aș putea să spun cumva liber, nu mă întrista gândul că o să mor, dar în lagăr lucrurile se schimbă. Am ajuns într-o zi de vineri la minele de cărbuni din Donbas, unde n-i s-a spus din prima că vom trăi permanent în iad și că nimic nu ne mai poate salva, nici chiar Dumnezeu. Acolo eram de mai multe nații, ruși, germani, români și francezi, oameni speriați și posomorâți pentru că nu aveau ce să caute acolo.
Când nu aveai lumină era un întuneric mai aparte, simțeai mirosul morții și cum geme muntele. În abatajele cele mari lucrau rușii, acolo pericolul era mult mai redus, iar pe noi prizonierii ne băgau în locurile cele mai strâmte, la fel cum te bagi sub pat. Unde era mai rău și mai periculos eram și noi viața noastră nu valora nimic pentru ei. Se prindea pe corp un praf de nu se mai ducea, stăteam așa negri mult timp, doar grivățul care ne sufla pe drumul de dus și de întoarcere de la mină până unde stăteam ne mai curăța. Dimineața când plecam spre mină, obrazul care era spre vânt era umflat și sângera câteodată de puterea lui, cel spurcat care nu se mai oprea, iar când ne întorceam îi venea rândul la celălalt obraz, să înghețe. Din cauza prafului care era înăuntru mulți muncitori prizonieri mureau de tifos, apoi de dezinterie. Mi-a duc aminte că într-o vara când ne ducea la bază am trecut pe lângă un lan de porumb care nu prea era copt, santinela care era cu noi ne-a oprit și ne-a lăsat să intrăm în acei păpușoi și să mâncăm. Eu cred că acel rus ne-a lăsat anume să mâncăm porumb crud, deoarece mulți au murit pentru că grăunțele s-au umflat în ei. A fost un plan ca să mai scape de noi, „trădătorii”.
Alții au încercat să evadeze, nu erau cruțați ci executați pe loc.
Nu am mai crezut că mai văd satul meu, nici căt negru sub unghie nu mai era speranță că o să mai trăiesc, să mai am o familie. Cei de acasă m-au dat mort de la început, tot ce a fost moștenire a împărțit între ei, la mine nu s-a mai gândit, dar uite sunt cam singurul în viață dintre ei. În mină lucrai cu moartea lângă tine, mai trebuia doar să vorbești cu ea, să-i povestești să te ducă cât mai repede de acolo, să nu mai suferi. Dar, bunul D-zeu m-a scăpat și am venit acasă, chiar de Sfintele Paști.
Am făcut nunta la cinci ianuarie 1950, iar preotul care ne-a cununat se numea Țifescu. Petrecerea a avut loc în casa fratelui meu, unde am avut un vornic cam mut, dar după câteva pahare de vin era tot o gură, numai glume și vorbe vesele. Am avut mulți nași, din căpătul satului, diferiți, alții săraci, alții bogați , unii au dat bani alții animale, cadouri pentru casă. Am trei copii: Maria cea mai mare, apoi pe Mina și pe Grigore. Au mai fost doi copii care au murit, un băiat și o fată. Nepoți am mulți care sunt buni și ascultători.
Tot timpul a fost greu mai ales cu banii, de muncit am continuat cu pădurea unde de două ori m-am lovit puternic, cînd am doborât un brad mare și când a căzut s-a încărcat pe mâzgari plecând la vale pe o râpă adâncă, iar pe mine câteva cepuri m-au agățat și m-a târât și pe mine. Tot corpul a fost lovit, picioare rupte, mâini, apoi mult timp a trebuit să stau în ghips. Am tije în piciorul drept, tije care mă supără cănd e vreme rea dar și când e soare, cald tare, la fel, mă ustură. Celălant accident tot așa, am stat mult pentru a mă face bine, am avut și eu ocazia să mă odihnesc, ăsta a fost singurul avantaj. Perioada care m-a făcut cel mai fericit în domeniul muncii a fost atunci când strângeam rășină pentru câteva mănăstiri din Ardeal. Venea la mine un om scund, cu o barbă albă cum e laptele, și-mi plătea de fiecare dată bine față de cum se câștiga pe atunci. Țin minte că aducea cu el câteva pâini proaspete, cu un gust dulce-acrișor, copii mei erau foarte bucuroși de venirea lui. Plecam dimineața prin pădure cu ranița care era plină de rășină și cu un toporaș anume cu care culegeam seva molidului. Trebuia cu grijă să colectez rășina astfel loveam prea tare copacul și se usca și intram în conflict cu Ocolul Silvic.
Pe atunci erau păduri neumblate de om, brazi care trebuia ceva oameni să-i cuprindă, așa de mari erau. Găseam o liniște rar întâlnită, urechile ziceai că-s plesnesc și tot timpul trebuiai să te uiți în jur, nu știai de unde apare ceva. Mergeam des spre Baicu, un loc ferit mult de lume pe atunci, acolo unde pădurea era mare și cu multă rășină. Am văzut de toate de la urs până la un pui de căprioară, care dormea la soare după un brad pe care l-am luat în brațe. În acea perioadă am văzut și un lucru ciudat de nici în ziua de azi nu pot să înțeleg de unde era acea urmă. Iarna, când ninge se vede absolut toată mișcarea din pădure, urme de tot felul, chiar și un șoarec îl vezi pe unde umblă. Mergeam tot departe după rășină și am văzut o urmă în omăt de om desculț, fără încălțare, era urma așa ca la un bărbat mare. Nu-mi dau seama cum de apăruse acolo.
Am mai lucrat și ca brutar, o meserie care mi-a plăcut mult din armată, pentru mine mirosul de pâine coaptă nu are egal, nimic nu miroase mai frumos. Apoi am fost paznic de noapte pe raza comunei, era o responsabilitate foarte mare pentru că orice se întâmpla primul om care avea vină eram eu.
Sărbătorile petreceam frumos, dar modest. Cel mai important lucru era familia, unde ne vedeam toți și ne bucuram de sărbători. Acum la bătrânețe e un dar deosebit să-i vezi pe toți în jurul tău care stau gură-cască la poveștile petrecute de noi, care am trecut prin multe. Crăciunul era Crăciun, cu tăierea porcului și pregătirea lui, cu tăiatul lemnelor, aveam o crivală de lemn unde toată ziua cu o bestie pregăteam gălătușii. Era o treabă care mi-a plăcut de mic. Sfintele Paști venea cu Săptămâna Mare, unde totul se limita, mai puțină mâncare, mai puțină vorbă, fără certuri și fără băutură, dar dracul atunci își făcea de cap cel mai tare. În sâmbăta Paștelui tăiam mei ș-i coceam în cuptor, de multe ori când Învierea era mai în vară, mai prindeam pe apa Bistriței scobar pe care îl pregăteam și pe el în tavă.
Nu m-a interesat deloc viaţa politică, timpul petrecut în război și pe urmă în lagăr mi-a ajuns. Pentru mine politica este pentru oamenii care îs buieci, aceia care nu au o prindere adevărată pe acest pământ. Dacă vor trece prin ce-au trecut toți oamenii care s-au jertfit pentru patrie vă spun că nu le mai trebuie politică în veci. Dar trebuie să fie și cineva care au rolul de a prosti oamenii. Comunismul a venit prin Rusia, ea fiind cheia și lăcata, a fost ca o surpriză pentru noi, nu ne-a întrebat nimeni nimic.
O să fie bine cândva, oameni se mai schimbă și în bine și vor face lucruri mari. În țara noastră s-au construit multe în vremuri tulburi, nu în buiecie. Oamenii de la noi sunt buni numai la bârfă și când e vorba să fim uniți te trezești că rămâi singur, cuc. Pentru mine nu mai are importanță, ce a fost greu a trecut, dar pentru cei tineri vai de capul lor, vor fi sclavi în țara lor, în comuna lor.
Aş vrea să-i mulţumesc Istoriei, că m-a dus prin locuri pe care mulți nu au fost, suferințe mari care am trecut cu bine prin mila Celui de Sus. Nu știu dacă o să intereseze pe cineva aceste vorbe pe care le-am spus azi, dar pentru mine a fost o întoarcere neașteptată la copilărie, la război, la suferință și la cei pe care i-am iubit și-i iubesc încă. Îi mulțumesc și nepotului meu Iulian că duce spre citire viața unui om simplu, neînsemnat pe acest pământ. Oameni buni, să știți că nu viața unui om plină de întâmplări îl face nobil pe această lume, ci amintirea lui”.
Iulian BAR
