Dimitrie Cantemir, voievod la 1710-1711, în „Descrierea Moldovei” afirma: „… dacă părţile Moldovei ce se află la apus nu sunt prielnice semănăturilor, creşterea oilor cu care se îndeletnicesc cel mai mult locuitorii din părţile acestea este singura care le dă hrana de fiecare zi.”
Primele știri documentare referitoare la această îndeletnicire, păstoritul, în această zonă (Bicaz – Valea Bistriței – Bistricioara) datează din secolul al XV-lea și sunt în legătură cu întărirea proprietăților mănăstirești asupra anumitor locuri. În epoca feudală, în această zonă, mijloacele de producție, inclusiv pământul, cu toate bogățiile sale naturale, au aparținut mănăstirilor și boierilor.
În secolul al XVI-lea se întărește proprietatea mănăstirească asupra unor terenuri ce fac azi parte din zona noastră. În acea vreme, creșterea animalelor constituia ocupația de bază a populației din ținutul Neamțului. Printre zonele cele mai bogate în oi ale Moldovei la sfârșitul secolului al XVI-lea se numără și ținutul Neamțului. Mănăstirea Bistrița a avut în această perioadă proprietăți în zonă și era și-n același timp posesoare de bălți și în alte locuri.
În secolele XVII-XVIII, proprietatea asupra pământului continuă să fie mănăstirească și boierească. Alături de mănăstirea Bistrița mai sunt amintite în documentele vremii mănăstirile Pionul, Hangul sau Buhalnița. Dintre boieri ajung să stăpânească moșia Hangului Boierii Cantacuzini. Creșterea animalelor constituie ocupația principală a populației. Drept consecință, stăpânii feudali luptă permanent pentru obținerea de poieni, pășuni și fânețe.
După relatările informatorilor vârstnici, în a doua jumătate a secolului trecut, numărul celor care posedau peste 100 de capete de oi și 20-30 vite cornute mari era foarte mic. Ei constituau vârfurile înstărite ale acestor sate, chiaburimea. Locuitorii săraci, care alcătuiau masa populației, aveau în medie 15-20 de oi, o vacă sau două cu lapte, uneori doi juncani.
Spre deosebire de populația locală, crescătorii de animale originari din Transilvania, care practicau transhumanța și își mânau animalele la vărat în diferite regiuni ale Carpaților Orientali, inclusiv în zona Neamțului, posedau un număr mare de animale.
Creșterea oilor de munte, îndeosebi rasa țurcană, cea mai răspândită și mai perfect adaptată în toată România, a cunoscut vechi tradiții în satele noastre.
Păstoritul se desfășura astfel: în luna mai oile erau urcate la munte, se făcea trierea, miii, sterpele, cârlanii și berbecii care pășunau separat de „mânzări”. Viața la stână era bine organizată și condusă de „stăpânul de stână” și baciul, care țineau contabilitatea amănunțit de la simbria ciobanilor, la alimentele necesare și la pășunile de pe raza stânii.
Activitatea zilnică la stână implica un volum mare de muncă pentru mulsul oilor de trei ori pe zi, din laptele obținut se făcea cașul, urda, jântuitul, se calcula cantitatea de brânză fiecărui proprietar.
Laptele se mulgea în găleți de lemn, se punea în budacă, se fierbea în căldare, jântuitul se ținea în bărbânță și budăi, fedeleșul era pentru ținut jintița acră, donițele erau pentru muls vacile, linguroiul servea la facerea cașului.
Răscolul oilor se făcea, prin tradiție, la 14 octombrie (Sf. Paraschiva) cu încheierea activității stânii, când proprietarii de oi și le alegeau după însemnele făcute din primăvară, iar această activitate se încheia cu bine pentru toți de cele mai multe ori.
Roxana Gabor-Tănase
