În aprilie 1940, La Nisa, în Franța, Henri Matisse finaliza pictura ce avea să devină simbolul unei mișcări artistice „La Blouse Roumaine“, după o muncă asiduă de șase luni. Pânza care surprindea, pe fundal roşu, o tânără ce purta o fusta albastră învoaltă şi o bluză albă cu însemne populare de o neasemuită frumuseţe, avea să aducă în atenţia lumii superba ie românească pe care o purtaseră cu atâta mândrie reginele şi prinţesele Casei Regale a României și devenea simbol al feminității românești, în particular, și al românismului, în general.
Descoperi o mentalitate, cunoști o țară pornind de la oameni și de la obiectele plăsmuite de ei. Alături de limbă, obiceiuri și tradiții, costumul popular, și mai ales, ia, constituie o emblemă de recunoaștere, o marcă a identității etnice, un document cu certă valoare istorică și artistică, având o funcție practică, apoi apotropaică, datorită simbolurilor folosite în decorare, o dovadă a continuității în Țările Române, prin persistența milenară a unor motive dacice, reprezentate pe monumentele Antichității.
Încă din copilărie am admirat acuratețea, precizia, răbdarea și impresia de relaxare pe care vecina mea, tanti Mărioara, o emana atunci când lucra, iar noi ne adunam în jurul ei și doar priveam, fascinați, deoarece ne spunea mereu că trebuie să fim mai mari pentru a putea învăța. Toate cămășile cusute de dumneaei sunt amprentate de rafinamentul compozițiilor decorative, motive de străveche tradiție locală, cromatică bine armonizată, utilizând cu precădere culorile specifice ceramicii cucuteniene: alb, roşu şi negru. Magia culorii și sunetul subtil al aței mi-au purtat pașii tot mai mult spre casa dumneaei. A sosit timpul să învăț.
Evident, prima lecție a fost teoretică: „Pânza de casă se țesea în stative din bumbac sau pentru ocaziile speciale (sărbători religioase sau evenimente familiale) se folosea marchizetul (un material foarte subțire). Se fac două stane egale și două mâneci, care se cos și se încheie în cheiță. Pentru aceasta se formează găurele la trei fire și se prind cu ață de cusut. La gât se face lâncezul, se încrețește exact și se coase modelul. Se coase în cruci, pe-un fir sau pui pe dos. Pe mânecă se fac, de obicei, râuri, sau se face altiță, pe spate nu este necesar un model, deoarece se poartă bundiță, pe piept se folosesc modele geometrice simple, romburi, modele învățate de la bunica, din moși-strămoși.” , mi-a dezvăluit cu răbdare meșterul popular.
„Orice am văzut, am năcăjât și-am făcut” mi-a spus, nu fără mândrie, doamna Maria Marcoci, însă „trebuie să-ți placă, altminteri nu-ți iese nimic”. S-a deprins cu tehnica țesutului la războiul de țesut din copilărie, participând la țeserea pânzei de casă la războiul orizontal, învățând toate metodele vechi de țesere, coasere și decorare a pieselor de port. Este o fină cunoscătoare a țesutului în două și patru ițe, a urzit, a năvădit, cunoaște denumirile locale ale componentelor pieselor de port și elementele componente ale războiului de țesut, împărtășind celor ce-i trec pragul, tehnicile de lucru și formele finale rezultate în urma aplicării acestora.
A urmat achiziționarea pânzei de casă și a ațelor potrivite, alegându-mi culorile roșu și albastru. Următoarea lecție a fost a decupării materialului în mâneci și două stane egale, apoi realizarea găurelelor pentru cheițe (coaserea părților). Ulterior am început modelul cu prima mânecă, pe trei coloane și a trebuit să calculăm matematic: cât spațiu este necesar pentru fiecare model și cât pentru spațiul intermediar. Cu albastru am cusut așa zisele „cârlige”, iar apoi am continuat cu roșu florile. Pe șirul din mijloc modelul este puțin mai diferit și complicat, deoarece în loc de cârlige sunt frunze, iar în loc de o simplă floare este un trandafir. Curând, am venit și eu cu o îmbunătățire, am realizat o fotografie a modelului pentru a putea mări și observa cu mai multă ușurință succesiunea cruciulițelor. „Bunica”, tanti Mărioara, era uimită de modul în care am reușit să mă pliez pe această activitate și mulțumită de faptul că motivele vechi învățate de la bunicii ei se transmit mai departe.
Am învățat și alte motive utilizate în ornamentaţia costumului tradițional: geometrice, fitomorfe, zoomorfe, cosmice şi chiar antropomorfe, „bobocul”, „strugurele”, „frunza de vie”, „frunza de stejar”, „coarnele berbecului”, „musculiţe”, „luceferi”, „melcul”, „creanga bradului”, „ghinda”. Am înțeles că niciun model nu este dificil atât timp cât îți dorești cu adevărat să-l realizezi, iar răbdarea, ambiția, uneori încăpățânarea sunt atributele unui creator.
Consider că portul popular reprezintă unul dintre elementele de bază ale culturii materiale a unui popor, o narațiune cosmologică ce însumează simboluri, revelări ale sacrului, hierofanii. „Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amândouă părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stânga închipuită-i lumea.”
