Doamna educatoare Ghervasia Elena, doamna Coca, sau, mai simplu, „Doamna”, cum au strigat-o timp de patruzeci de ani cei mai mici dintre elevii Ceahlăului, s-a născut pe data de 23 ianuarie 1953. Mama, Maria, a rămas văduvă la 35 de ani și a purtat cu răbdare această încercare grea încă 60 de ani. A urmat clasele primare și gimnaziale în Ceahlău, avându-i învățători pe Lăcătușu Elena și Niță Aurel, oameni deosebiți, pasionați și apropiați de copii, apoi cursurile Liceului Pedagogic „Spiru Haret” din Bacău, fiind repartizată în anul 1972 la grădinița din Bistricioara. Deși ar fi putut alege un post în mediul urban, în Bicaz, a decis să rămână alături de mama ei, atât de încercată de valurile vieții, care a făcut eforturi deosebite pentru a-i sprijini educația.
Ce sau cine v-a inspirat să deveniți educatoare? V-au marcat anumite momente din cariera dvs.?
Cum s-a schimbat educația preșcolară de-a lungul carierei dvs.? Ce modificări pozitive ați observat?
Mass-media a furnizat copiilor și părinților diferite aspecte pozitive sau negative, care trebuie luate ca atare. Dacă îți faci meseria și respecți programa școlară și pui suflet în tot ceea ce faci, totul este o performanță. Indiferent de reformele curriculare poți contribui la formarea unui copil, dacă ești pedagog bun. Am remarcat mai ales facilitatea pe care a adus-o modernismul. Este foarte ușor să-i înveți o melodie, un dans, să vizionezi o poveste, o lectură după imagini, datorită tablelor digitale, televizoarelor conectate la internet, videoproiectoarelor. La începutul carierei mele făceam planșe după fiecare poveste, material didactic pentru calcule. Îmi amintesc când s-a introdus noțiunea de „mulțimi”, decupam nopți întregi pentru fiecare copil. Imaginați-vă pentru 30 de copii, la cifra 5, de exemplu, 30 x 5 iepurași sau ursuleți sau broscuțe.
Care considerați că au fost cele mai eficiente metode pedagogice? Cum ați abordat provocările legate de diferențele de învățare și dezvoltare dintre copii?
Cum ați reușit să stabiliți o relație de încredere și colaborare cu părinții?
Atât timp cât copilul merge acasă și spune ce a făcut astăzi la grădiniță și părintele trage concluzia că se fac activități interesante în folosul lui, singur vine părintele și întreabă ce-i mai trebuie, cum se comportă, care este capacitatea lui intelectuală, dacă ar trebui să intre în clasa I sau trebuie amânat. Eu i-am sfătuit permanent să fie cât mai aproape de școală, să țină legătura permanent cu profesorii, să supravegheze îndeaproape activitatea copilului, dacă e sănătos, dacă a învățat, și permanent să-l întrebe ce a învățat la școală. Cred că nu trebuie să meargă cu telefonul la școală, deoarece îi distrage atenția, legătura se poate ține prin intermediul dirigintelui, profesorului de la oră, secretariatului; nu trebuie lăsat ore în șir pe calculator, ci trebuie făcut un orar special, chiar și în vacanțe, și trebuie învățat să citească. Lectura îl dezvoltă din toate punctele de vedere.
A fost greu să vă familiarizați cu tendințele din educație? Ați avut mentori sau modele care v-au influențat?
Am cumpărat foarte multe cărți propuse de CCD, le-am studiat și am aplicat la clasă; apoi, comisiile metodice și cercurile pedagogice care se organizau de trei ori pe an constituiau o ocazie de a împărtăși din experiență. Învățam unele de la altele, deoarece era obligatoriu să organizezi o activitate cu copiii, aveam câte 30 de copii, necesita timp și pregătire riguroasă, deoarece voiai să impresionezi cu ceva nou. Am colaborat foarte frumos cu doamna educatoare Veronica Filip, de la grădinița care-i poartă acum numele, din Piatra- Neamț, și am apreciat modul său de a se comporta, de a relaționa cu părinții, apropierea față de școală, și cu dna inspector Costraș.
V-a surprins vreo provocare?
Din 1972, când am fost repartizată, până în 2000, am predat la grădinița din Bistricioara, de care am rămas foarte legată. Pot spune că a constituit o provocare să vin după 18 ani în Ceahlău, deși era mai aproape de casă. Tot în primii ani, aveam 21 de ani, m-a impresionat o fetiță cu multiple dizabilități: îi purtam mânuța, la serbări inventam poezii cu cuvinte pe care știam că le poate pronunța, o luam e mână și-i dădeam sarcini pe care le putea executa: să sorteze după culoare, să așeze gentuțele etc. Mi-amintesc că mă trăgea de buzunarul hainei când termina o sarcină și dorea alta; am fost mulțumită că am adus-o pe linia de plutire.
A influențat cariera dvs. viața personală și familială?
Dacă în familie am avut neajunsuri și soarta așa a fost să fie, mi-am găsit refugiul și liniștea sufletească în mijlocul copiilor. De la ei am învățat sinceritatea, indiferent de circumstanțe, respectul, dragostea necondiționată, afecțiunea, bunul-simț, atașamentul față de mediul înconjurător.
Cum vă simțiți acum, după pensionare, privind înapoi? Le puteți oferi câteva sfaturi tinerelor educatoare?
Trăiesc din amintiri, din când în când răsfoiesc albumul cu fotografii, vizualizând evoluția fiecărui copil. Merg la grădinița din Ceahlău, unde îmi reîncarc bateriile, și sunt fericită ori de câte ori sunt chemată să suplinesc vreun coleg mai tânăr. Chiar anul acesta am suplinit două luni și jumătate la grupa mijlocie, prilej cu care am trecut în revistă toată activitatea didactică pe care am desfășurat-o. Și, dacă am ajuns la anii aceștia să fac față cerințelor actuale, nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Tinerelor educatoare le sugerez să se pregătească foarte bine din punct de vedere profesional, să iubească copiii, profesia, să fie permanent la curent cu noutățile, să nu facă diferențe între copii ținând seama de poziția socială a părinților.
Ne oferiți, așadar, un set de valori și principii pe care le considerați esențiale în educația timpurie.
Veți continua să vă implicați în domeniul educației? Cum vedeți viitorul și ce schimbări ați considera necesare?
Deși sunt pensionară, studiez publicațiile privind evoluția învățământului și voi suplini cu mult drag când voi fi solicitată. Chiar dacă reprezintă un avantaj, tehnologia ar trebui folosită cu moderație. Imaginile sunt fugitive și copilul nu are timp să-și întipărească în minte o idee, cum era în cazul planșelor, când imaginea era expusă zile în șir pe perete. Preșcolarul trebuie să știe să citească o imagine, să recite, să înțeleagă sensul cuvintelor. Nu poate fi ignorată comunicarea față în față. Transmit tuturor cadrelor didactice multă sănătate, putere de muncă, răbdare și perseverență în actul educațional!
Îi mulțumim doamnei educatoare și o asigurăm că „lumea tulburătoare” a copiilor a influențat-o atât de frumos, încât cu greu ne despărțim de dumneaei, cu dorința și în speranța unei întâlniri viitoare, deoarece au rămas încă multe teme de explorat.
Cristina Chirilă
