Citind documentata lucrare a profesorului Daniel Dieaconu ,,Tâlhăria și haiducia la români; jefuitorii cu arme”- Editura Universitară, 2014, București, mi-am dat seama că în ceea ce privește două dintre personajele acestei cărți, pot avea şi eu de relatat niște întâmplări trăite de părinții mei și chiar de mine.
Cât de interesante mai sunt aceste fapte pentru generația actuală nu știu, dar pentru cei ca mine, sau chiar mai tineri, măcar stârnesc nostalgii.
M-am mirat, citind lucrarea amintită, cât de mulți ,,jefuitori cu arme” au existat între cele două războaie mondiale. Îmi aduc aminte că, elev fiind în școala primară, în recreația mare ne jucam ,,de-a hoții și jandarmii”, eu fiind de regulă banditul Coroiu. Înseamnă că problema era de actualitate pe vremea aceea a anilor 1930.
Voi povesti, în cele ce urmează, despre banditul Niculiță, care în copilărie a fost coleg de clasă cu tatăl meu Vasile Țifescu la școala primară din comuna Panaci – județul Suceava. Aceasta s-a petrecut între anii 1906-1910. Panaci era comună de graniță cu Imperiul Austro-Ungar, dincolo de frontieră, la aproximativ 15 km aflându-se Vatra Dornei. Directorul școlii primare din Panaci era Gheorghe Țifescu, unchiul viitorului meu tată, deci fratele bunicului meu Haralambie Țifescu. Aceștia au convenit ca băiețelul Vasile să urmeze școala primară la Panaci, locuind, bineînțeles, la unchiul Gheorghe Țifescu. Astfel s-a întâmplat ca tatăl meu să fie coleg de clasă 4 ani de zile cu viitorul bandit Niculiță Haralambie.
A trecut vremea și în anul 1930 tatăl meu, Vasile Țifescu, era directorul școlii primare din satul Dreptu, iar colegul lui de la Panaci, Haralambie Niculiță, devenise vestitul bandit Niculiță.
Era spre sfârșit de septembrie, pe la ora nouă seara. Mama mea, asistată de tatăl meu, erau pe terminate cu baia și pregătirea pentru noapte a bebelușului lor de 4 luni, adică a mea. La un moment dat bate cineva în ușă. Tatăl meu deschide și apare Dumitru Popescu, numit de tot satul Mitică, feciorul crâșmarului Iosub (de fapt Iosif) Popescu.
– Dom’ Țifescu, am venit să vă chem la noi unde vă așteaptă niște cunoscuți de-ai dumneavoastră de la Panaci.
– Ce cunoscuți, măi Mitică? Eu am acolo numai pe sora mea măritată cu Petrovici. Pe alții nu știu. Nu ți-au spus cum îi cheamă?
– Nu mi-au spus, domnu’ Țifescu, dar pot să vă spun că sunt niște oameni simpatici.
– Trebuie să fie rude de-ale tale. Doar ai acolo niște neamuri de-ale cumnatului Petrovici, intervine mama mea.
– De ce n-au venit la noi?
– Știau că noi avem copil mic și s-au oprit la domnul Popescu unde pot bea un pahar de vin și au loc de rămas peste noapte. Vor veni mâine la noi.
– Hai, deci, să mergem să vedem cine mă așteaptă, decide tatăl meu.
Era o noapte cu lună, dar cu cer înnourat, așa că abia când s-au apropiat de poarta de la uliță, au văzut că lângă stâlpul acesteia se află un om purtând o carabină militară pe umăr. Acesta a făcut un pas spre dânșii, spunând cu un glas prietenos:
– Bună seara, dom’ Țifescu.
– Dar cine ești. Omule. de mă aștepți înarmat?
– Așa umblăm noi, căci suntem ceata lui Niculiță, colegul dumneavoastră de școală, care abia așteaptă să vă revadă.
– Ia uite, domnule, eu credeam că mi-au venit neamurile și când colo-i banda lui Niculiță.
Întâlnirea s-a petrecut cu îmbrățișări, ca între prieteni buni care nu s-au văzut de 20 de ani.
– Arăți bine, Niculiță. Îți priește viața dusă prin păduri.
– Nu numai prin păduri, Țifescule, avem și noi cuiburile noastre calde.
Masa era pusă și, după cum povestea tatăl meu a doua zi dimineață mamei mele, bucatele nu erau pregătite în grabă. După ceva mezelicuri cu un păhărel de țuică bună, au urmat un borș strașnic de găină, apoi sarmale și friptură. După miezul nopții, doamna Popescu a scos din cuptor plăcintele cu poala în brâu. Deși vinul era foarte bun, tatăl meu a observat că s-a băut cu măsură. A mai băgat de seamă că mesenii se schimbau din când în când, deci paza era bine organizată. S-au depănat amintiri din timpul școlii petrecute împreună, dar și despre viața fiecăruia de după aceea, Niculiță nefiind foarte vorbăreț, mai mult întrebând decât povestind. Tatăl meu aducea mereu vorba, încercând să-l convingă pe fostul coleg să termine cu viața pe care o duce.
– Măi Haralambie, n-ai să poți continua mult în felul acesta. Tu n-ai omorât pe nimeni, așa că după câțiva ani de pușcărie, nu prea mulți, te vei putea gospodări și tu, ca să poți îmbătrâni în tihnă.
– Mai este până atunci, Vasilică dragă, și am și eu planurile mele. Dar știi ce? Hai să ieșim afară oleacă să ne mai răcorim.
– Te rog, Vasilică, să-l primești ca să-ți amintească de mine.
– Haralambie dragă, eu de tine îmi voi aduce aminte oricum toată viața. Îți mulțumesc tare mult și te îmbrățișez pentru gestul tău, dar nu pot primi asemenea cadou. Știi bine că mâine va fi aici ancheta jandarmilor, iar eu voi preda ceasul.
– Ba să nu cumva să faci așa ceva și să dai frumusețe de ceas. Nu știe nimeni că l-ai primit și pot să-ți spun că cel de la care îl am poate să-și cumpere oricând câte ceasuri de aur vrea. A urmat o discuție întreagă și tatăl meu a fost nevoit să primească ceasul.
Se apropiau zorile. Au băut un ultim pahar pentru „La revedere”, s-au îmbrățișat cu toții și banda s-a făcut nevăzută. Tatăl meu s-a dus acasă și până când a trebuit să plece la școală, i-a povestit mamei mele în amănunt cum a decurs toată petrecerea.
De la dânsa, care mi-a relatat de câteva ori, încă de când eram licean și apoi când reveneam acasă, mai ales însoțit de colegi de lucru pe teren, am reținut cele pe care le povestesc aici. Când a trecut spre școală, jandarmii încă nu apăruseră, deși Mitică îi anunțase de toată întâmplarea (postul de jandarmi se afla în satul Galu, la 5 km unde era și primăria). În recreația mare, tatăl meu a revenit la crâșmă, unde șeful de post și încă un jandarm mâncau cu poftă din bucatele rămase de la petrecerea nocturnă.
– Domnu’ Țifescu, mergeți liniștit la școală și când terminați orele veniți să iscăliți „Constatarea” pe care o vom scrie noi între timp.
– Vin neapărat, dar treaba nu-i prea simplă, deoarece uitați ce am primit de la Niculiță, și scoate frumusețea de ceas. Trebuie să-l luați, să mă scăpați de el.
– Vai de capul nostru! Urmează să facem o grămadă de forme și să mergem să-l depunem la Legiunea de jandarmi la Piatra Neamț. Mai bine nu spuneați nimic și rămâneați cu ceasul, iar noi ne vedeam de treburile noastre. Au luat ceasul, dând o chitanță de mână, urmând să facă actele necesare pe care să le semneze și tatăl meu. Și așa s-a terminat episodul petrecerii nopții împreună cu banda lui Niculiță.
După două luni de la această întâlnire cu fostul său coleg de școală primară, tatăl meu, învățătorul Vasile Țifescu în vârstă de 31 de ani părăsea brusc această lume, din cauza unui anevrism de arteră aortă, într-o dimineață de noiembrie, pe când se pregătea să plece la școală.
Dragomir Romanescu, Mai 2024
