Părintele Protosinghel Nicodim Măndiță (1889 – 1975) a fost un autentic propovăduitor al Bisericii, un mare misionar şi veritabil mărturisitor al credinței creştine, un bun cunoscător a Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice. Pe tot parcursul vieții, a desfășurat o bogată și impresionantă lucrare duhovnicească și a manifestat o dragoste deosebită față de scrierea şi citirea cărților sfinte. A iubit îndeosebi rugăciunea și postul și a fost un iscusit apărător al ortodoxiei în fața sectelor.
Acest neobosit duhovnic s-a îngrijit cu mare grijă de mântuirea tuturor: pe monahi i-a sfătuit să facă ascultare şi să se roage neîncetat; pe mireni i-a îndemnat să muncească cu demnitate pentru a se întreține şi să meargă frecvent la biserică. Pe cei căsătoriți i-a povățuit să-şi crească fiii cu frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorțul şi avortul; tinerilor le spunea să asculte de părinți, să se ferească de patimi, să fie silitori la învățătură şi folositori societății în care trăiesc. El era cumpătat nu numai în mâncare şi în băutură, dar chiar şi în vorbire. Dacă cineva îl întreba ceva el nu răspundea imediat, ci făcea o pauză. Fie că în acel moment se ruga lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de folos, fie că se gândea la ceea ce s-ar potrivi să răspundă. Deşi era cu fața mereu veselă şi zâmbitoare, nimeni nu l-a auzit zicând vreo glumă sau vreun cuvânt smintitor sau să râdă cu glas tare.
S-a remarcat în mod deosebit prin activitatea de duhovnic şi cea de scriitor. Cu toate că nu era un om lipsit de precauție şi străin de realitatea timpurilor pe care le trăia, totuşi niciodată nu s-a sfiit şi nu a încetat să lucreze de frica autorităților comuniste, care erau împotrivă pe toată linia la tot ceea ce făcea dânsul.
Referindu-se la personalitatea Părintelui Nicodim Măndiță, scriitorul Mihai Rădulescu afirma: „Când spunem Nicodim Măndiță, numim unul dintre cele mai obsedante cazuri de autoformare, autoeducare, autoinsruire din istoria noastră culturală ca neam, cazul unui autodidact desăvârşit. Şi nu este numai un autodidact al ştiinței, ci este şi un trăitor total al doctrinei ortodoxe şi un pedagog genial”.
De asemenea Gheorghe Ionescu îl descria astfel: „…noi, de când l-am cunoscut şi până la bătrânețe, l-am văzut culcându-se târziu şi sculându-se dis-de-dimineață, odată cu cântecul păsărelelor. Cum se trezea din somn nu mai stătea o clipă în pat, şi sculându-se dădea slavă lui Dumnezeu, făcând trei închinăciuni la sfintele icoane. Apoi se îmbrăca cu reverenda, deschidea toate geamurile de la cameră, oricât ar fi fost de rece, mergea desculț prin roua sau bruma de pe iarba din livadă. După ce făcea mai multe ture, se întorcea în cameră, punea apă într-un lighean mare şi dezbrăcându-se până la mijloc, se spăla, dând cu un prosop de cânepă şi pe spate. Se spăla în fiecare dimineață pe dantură, cu periuță şi cu pastă, după care se îmbrăca şi timp de o oră şi jumătate sau două, îşi făcea în livadă pravila şi numărul de ațe de închinăciuni. După ce termina, închidea geamurile şi se apuca de lucru timp de câteva ore, adeseori uitând de ora mesei, aducându-i aminte, fie sunetul clopotului, fie sosirea unor credincioşi, ce doreau să se spovedească”.
De multe ori însuși părintele afirma: „oare ce-am mai putea face noi ca să putem salva sufletele ce se pierd în întunericul necunoştinței de Dumnezeu? Mulți sunt care ar vrea să facă ceva pentru sufletul lor, dar nu știu. Mulți sunt care le fac pe cele rele ca pe cele bune. Mulți sunt care doresc să afle cum să-şi mântuiască sufletul, dar nu au de la cine primi o învățătură cu adevărat bună. N-are cine să-i îndrume, să le pună în mână cartea sfântă. Poporul nostru creştin e foarte iubitor de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a urmărit numai buzunarul. Dar s-a găsit câte unul, ici-colo, care să-l ajute, să-l sprijine, să-l îndrume spre cele bune cu adevărat. Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă”.
El era cumpătat nu numai în mâncare şi în băutură, dar chiar şi în vorbire. Dacă cineva îl întreba ceva el nu răspundea imediat, ci făcea o pauză. Fie că în acel moment se ruga lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de folos, fie că se gândea la ceea ce s-ar potrivi să răspundă. Deşi era cu fața mereu veselă şi zâmbitoare, nimeni nu l-a auzit zicând vreo glumă sau vreun cuvânt smintitor sau să râdă cu glas tare.
Părintele a fost duhovnicul tenace şi modest care, atunci când se apuca de o treabă, nu se uita niciodată la ceas, având timpul şi ora lui, calendarul, graba şi măsura personală a zilei. Fala şi renumele nu l-au interesat niciodată și nici spectacolul adulaţiei, de care se temea cel mai mult.
După 55 de ani de aleasă slujire, cunoscându-și dinainte sfârșitul, părintele Nicodim Măndiță,și-a dat obștescul sfârșit duminică 6 iulie, în anul mântuirii 1975. Obștea maicilor din Agapia si Văratec i-au așezat trupul, până la a doua venire, lângă altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumătate de secol.
A cerut să fie înmormântat ,,simplu şi fără aglomeraţie”, într-un cimitir mai dosnic al Agapiei, lăsând în urma lui doar câteva bunuri fără valoare: un ceainic, o lingură de lemn şi o cruce mare.
Ucenicilor, dincolo de sfaturi şi mari mângâieri sufleteşti, părintele le-a mai lăsat ceva la fel de important: o imensă bibliotecă de cărţi sfinte, mii de pagini manuscris şi un minunat crez la care, astăzi mai mult ca oricând, ar trebui să ne gândim cu toţii. Crezul neclintit al părintelui că ,,fără cultură nu există mântuire”. De fapt, fără cultură nu există nimic. Dincolo de ea se află doar necredinţa şi adâncul de necuprins al întunericului.
Părintele Nicodim Măndiţă rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut personal dar şi prin intermediul scrierilor, un Mare Duhovnic al cărui rol este acela al magnetului ca şi al liantului tuturor sufletelor ce l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul, datorită chemări lui şi a personalităţii sale fără pereche.
Cele ce a izbutit personalitatea Părintelui Nicodim în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic.
Pr. Gheorghiță ANISIEA
