Cu poeziile volumului Pomul din curte, de Mihai Niculiță, ne reîntoarcem în aceeași geografie imaginară, personală și subiectivă a satului, pe care memoria o păstrează și o recuperează fragmentar, imperfect. Poezia devine un spațiu de evaziune, o prelungire a unui timp de aur în care fericirea era posibilă tocmai pentru că trăitul nu era dublat de conștiința reflexivă a celui care, în prezent percepe mai degrabă tragicul, a eului care a experimentat zi de zi refuzul, nenorocul dezamăgirea, autoiluzionarea, accentuate cumva de prăpastia dintre idealul existențial și datul trăirii. Impresia de damnare, de predestinare către dezamăgire:
Mama mea când m-o născut,
Greu omăt o mai căzut.
Pe lume când am venit.
O tot nins și-o bătut vânt,
Când am venit pe pământ.
O fost omătul cât poarta,
Și mi-o fost amară soarta.
N-am avut în vatră foc,
Și-am trăit fără noroc.
Când norocu-o-trecutpodu’,
O fost ploaie și-o fost glodu.
Când norocu-o-trecut râu’
Pentru mine-o-fost târziu.
O fost frgi și o fost ceață,
Și nu l-am văzut la față.ˮ (Doină, din vol. Pomul din curte)
,,Să-ntoarcem timpul cu un ceas,/Ca și când timpul s-ar supune,/Și s-ar lăsa în urma tras/Și noi l-m putea descompuneˮ (Ora de iarnă).
Existența – săritură tragică într-o piscină goală
Înțelegerea, reflecția produc suferință.
Ecaterina CARAZA
