Muntele Măgura – unicat în Grințieș. Spun acest lucru pentru că se află numai pe teritoriul comunei noastre, spre deosebire de ceilalți munți care-și găsesc alți vecini spre toate cele patru direcții.
Într-o sâmbătă caldă de primăvară-vară, de la sfârșitul lui martie am început ascensiunea cu amicul Vasilică, elev la școala noastră.
Am urcat prin Piatra Mociului, urmând lunga obcină spre Pietrele Roșii. Acolo zăpada dispăruse complet, locul ei fiind luat de gingașele brândușe.
De acolo se poate admira Măgura, ca o adevărată cetate în peisajul montan al comunei. Dacă o priviți dinspre, sud sau vest, totul pare un abrupt, cu stânci prăpăstioase, cu mici locașuri de trecere spre vârf, presărate cu molizi de mică înălțime, datorită pantelor și a lipsei de apă din masivul stâncos.
După ce ne-am refăcut forțele cu o masă frugală și o mică porție de plajă la soarele arzător al amiezii, am tăiat, pe la mijloc, pădurea, îndreptându-ne spre vârful Măgurii.
Cu mici peripeții (cu urcușuri și coborâșuri pe pante abrupte) am ajuns în partea nordică a muntelui, singura parte mai puțin stâncoasă ,cu drum de acces pentru tractoarele forestiere. Tot aici există și mici poiene (odinioară numite Poienile Sturdzoaiei) unde, cu zeci de ani în urmă exista o stână de cârlani a crescătorilor de animale din zonă. Încet, încet aceste poieni vor dispărea, devenind păduri.
După 10 minute, am ajuns la principalul punct de belvedere, un loc stâncos, fără vegetație de unde am admirat în voie, Ceahlăul, Hășmașul, Cheile Bicazului, Higheșul, Călimanii, Budacu, Muntele Grințieș (cel mai înalt din comună), Culmea Stânișoarei, Lacul Izvorul Muntelui și celelalte înălțimi de mai aproape.
Ne-am rotit privirile de mai multe ori, dar a trebuit să renunțăm, fiindcă apusul soarelui era aproape. Ne-am promis că o să revenim cu proxima ocazie. N-am ratat nici adevăratul vârf, împădurit total, cu o altitudine de 1537m, dinspre satul Bradu. Trebuie precizat ca este a doua altitudine a comunei.
Am amintit, pe la început, că în trei direcții este un teren tare accidentat, cu abrupturi, terase, locuri strâmte de trecere, folosite doar de cervide.
Tot aici sunt locuri numite “ursării”, lăcașurile neamurilor lui Arthur, locurile de hibernare ale acestora, locuri nevizitate, încă, fiind greu accesibile.
Există și o grotă de gheață, renumită în zonă, în care se accede cu o scară. N-am ajuns s-o văd. Timpul le va rezolva pe toate.
Fiind în criză de timp, am accelerat puțin și-am încurcat bâtcile. În loc să ne lăsăm spre dreapta, spre fundul Bradului, cărările ciutelor ne-au dus puțin spre stânga, ieșind tocmai în fundul Grasului.
Am ieșit la asfalt odată cu noaptea. Am apelat la un coleg din apropiere, care a înțeles situația și ne-a dus până pe Bradu, unde ne aștepta o altă mașină.
O revenire în zonă, când ziua lumină va fi mai lungă, va fi benefică pentru noi, bineînțeles, urmând alt traseu.
Urcările pe Măgura sunt multe și variate, dar niciuna nu este marcată. Pe curând!!
Mihai Panțiru
