Este vară, timpul prielnic pentru a ieși din confortul propriu și de a pleca să descoperim minunățiile acestei țări. Fără să stăm prea mult pe gânduri, am așezat în valiză câteva lucruri și-am plecat într-o nouă călătorie spre Munții Făgărașului – cu gândul de a îi străbate peste Transfăgărășan.
Am traversat Gheorghenii, Pasul Bucin, Praid, Odorheiu Secuiesc, Homorod, Făgăraș, Beclean, Cârțișoara și iată-ne urcând pe traseul mult așteptat. Pădurile falnice mențin temperatura optimă pentru o zi în care tânjești după răcoare, iar printre crengile masive ale brazilor seculari se întrezăresc grupuri de turiști bine echipați care pășesc cu aplomb spre crestele munților.
Mai întâi ne dorim să readucem la cunoștință câteva curiozități ale acestei rute. Iniţiativa a aparținut lui Nicolae Ceauşescu şi a dorit să lege în mod strategic unităţile militare din Piteşti şi Sibiu. Transfăgărășanul a fost construit între anii 1970 – 1974. Şoseaua s-a realizat cu eforturi materiale considerabile şi cu preţul multor vieţi de soldaţi şi muncitori care au contribuit la construcţia lui. Inaugurarea oficială a avut loc în prezența lui Nicolae Ceaușescu, pe 20 septembrie 1974. Transfăgărăşanul este închis, anual, între 1 noiembrie şi 30 iunie pe sectorul cuprins între kilometrul 104 de la Piscu Negru şi kilometrul 130 la Cabana Bâlea Cascadă.
Clima aici sus, pe culmile munților, este primăvăratică, iar vântul suflă în rafale repetitive printre stâncile golașe și stinghere. Peisajele care ne apar în față după fiecare serpentină sunt cu adevărat spectaculoase, deși suntem în plin sezon estival pe alocuri pâlcurile de zăpadă au sclipiri duioase la atingerea razelor soarelui. O turmă de oi se zărește pe o culme abruptă, iar câinii ciobănești le supraveghează atent deoarece atacurile animalelor sălbatice sunt iminente.
Răpiți de piesajele care-ți taie respirația traficul devine aglomerat și dintr-o dată se oprește. În marginea șoselei un urs aștepta darurile trecătorilor de parcă aici ar fi locul lui și nu în profunzimea pădurii. Totuși să nu uităm că este un animal sălbatic aflat în vârful lanțului trofic și instinctul de prădător nu l-a pierdut, ci este numai înlocuit de „prada” ușoară ce i se oferă. Toți trecătorii i-au făcut poze, filmulețe, fiind înflăcărați la vederea acestuia. Lăsând în urmă ursul în așteptarea prânzului, am continuat să admirăm Lacul Vidraru, barajul în toată splendoarea lui, dar nici nu am parcurs un kilometru și pe marginea șoselei poposea o ursoaică cu doi pui, apoi la următoarea serpentină era alt urs cam bătrân, ce-i drept, dar surprinzător a fost faptul că i s-a zburlit tot părul când a realizat că nu primește alimente, ci i se fac numai fotografii. Spre mirarea noastră în numai câțiva km am numărat 14 urși despre care credem că au devenit ei înșiși o atracție a acestei rute. Acum ei fac parte din peisaj, nu se mai sperie de claxoane, de mașini, ci se plimbă agale când pe o parte când pe cealaltă a drumului, încât nu știi când poate apărea lângă tine.
După cât se pare ursul nu mai este păcălit de vulpe, ci de om, iar acum ei stau nestingheriți pe marginea șoselei așteptând hrana. O fi bine sau nu?!
Roxana GABOR-TĂNASE
