La tulgheşeni, ca şi la oricare român sunt sacre, după Dumnezeu, cele trei: graiul, straiul şi plaiul cu toate simbolurile şi comorile ce se ascund în acestea!
Toate ale tulgheşanului, ca ale oricărui român de la munte din această parte de lume, sunt întrepătrunse între ele, viaţa socială şi anul agricol, fiind direct legate de calendarul creştin. Astfel că anul agricol, începe la 23 aprilie, de Sf.Gheorghe, cel care descuie pământul şi se încheie la Sf. Dumitru, cel care încuie pământul, pe 26 Octombrie.
Legat de aceste date calendaristice, la Tulgheş, avem dintotdeauna târguri anuale: la Sf.Gheorghe târgul de primăvară şi la 26 Octombrie, târgul de Toamnă.
Din moşi-strămoşi, târgurile ţin câte trei zile, în prima zi fiind târgul de animale.
Se făcea mult negoţ în aceste târguri. Erau meşteri din toate breslele: pielari, cojocari, cizmari, spătari, olari, mătăsari, argintari, vânzători de mărgele, etc…Meşterii şi negustorii vindeau ce aduceau şi primeau comenzi pentru următorul târg să aducă bonzi simple, cojoace, bonzi de mândrit, şerpare cusute cu mărgele de purtat în sărbători, care erau împodobite cu nojiţe de piele colorată ori cu mărgele de nisip; (cele de toată ziua erau simple. Din piele neagră ori maro); Dar găseai la aceste târguri de toate: încălţăminte, ţesături, condimente drobi de sare, cereale, şi câte altele…
Nu lipseau fotografii, muzicanţii; Veneu unii şi cu ,,linghişpirul”sau ,,iuj” îi mai zice pe la noi;(adică cu roata aia mare la care mai târziu i s-a zis ,,tiribombă”). Nelipsiţi erau vânzătorii de turtă dulce( în formă de cocoşei şi iepraşi –deliciul pruncilor , dar şi cele în formă de inimioară cu oglindă incorporată. Pe astea, din urmă şi le dăruiau feciorii şi fetele care se aveau dragi.
Uneori, mai ales la târgul de toamnă, se vindeau turme întregi de oi cu banii jos ori în troc cu cereale, dar, dincolo de toate, se producea o unire la baza societăţii! Se legau prietenii pe viaţă! Sfârşitul târgurilor se terminau cu un joc la şură(dacă nu era post- că de regulă Sf.Gheorghe cam prinde postu mare şi atunci nu se făcea joc aşa că rămânea jocul doar pentru târgul din toamnă), unde toţi crescătorii de animale, mai ales oierii, participau, iar la aceste petreceri îşi aduceau cu ei familiile.
Cu acest prilej, tinerii, din mai-tot Ardealul, cunoşteau, aici la Tulgheş şi, nu numai tulgheşeni ci şi oameni din Regat. La aceste târguri, urmate de joc, multe căsătorii se aranjau. Se cântau şi se jucau cântece din toate zonele de unde era lume venită în târg.
Mulţi feciori de pe la Gurghiu, de exemplu, veniţi cu turmele, şi-au găsit neveste tulgheşence, mai ales, pe valea Sângeroasei, că era pe drumul târgului şi se întâmpla că trebuia găsit loc de ,,mas” câte-o noapte–două, dacă ajungeau în ajunul târgului; iar fete, se găseau prin toate ogrăzile, tinere, vânjoase şi frumoase.
Anul ăsta, pentru că paştile cad mai devreme, va fi vselie mare la Sfântu Gheorghe că avem mulţi care poartă numele sfântului. Nu se mai face joc la şură dar se organizează mici petreceri particulare.
Parcă şi văd cobârlăii la poartă! Adică nişte brazi înalţi de 5-6 metri curăţaţi de crengi şi de coajă şi lăsat numai vârful cu 2-3 rânduri de raze pe care le impodobesc cu fundiţe multicolore,iar de vârf eagă plicul cu scrisoarea.
Prietenii tânărului în cauză, care poartă numele sfântului (care-o fi acesta Gheorghe, Ian, Dumitru etc…), trebuie să fie vânjoşi, că trebuie forţă să ţii bradul în picioare până îl legi bine,ca nu cumva, bătut de vânt, să cadă în capul cuiva. Aceştia leagă noaptea bradul la şoşul(stlpul) porţii şi fug. Dar şi aici trebuie să fie cu băgare de seamă că nu cumva să fie câinii dezlegaţi şi să-i dea de gol. În scrisoare sunt trecute numele celor vinovaţi şi un blestem, ca să-i zicem aşa; treaba e că dacă nu sunt prinşi, sărbătoritul trebuie să le dea de băut până-i satură, iar dacă sunt descoperiţi în timp ce ridică bradul, vor fi nevoiţi să dea ei de băut sărbătoritului. De obicei, bradul este tânăr şi prelucrat frumos să poată fi folosit la ceva în gospădărie ulterior, că nu-l taie numai aşa ca să-l strice.
Iată un răvaş dintr-un brad de acesta pus unuia cu ani în urmă:
,, Foaie verde brad umbros
Să fi Gheorghe , bucuros
Că ţi-am adus brad frumos
Proaspăt, din pădure scos.
Pregătitu-l-am să-l ai
Când te duci cu boii-n plai.
Să îl legi peste trăsură
Când ţi-aduci fânul la şură.
Da’ de nu faci chef desară,
Sulu–i juruit să sară
De pe vârfu carului
Când treci dunga dealului.
S-o chinuit, brad, să-ţi puie:
Ghiţă, Petre şi Ilie.”
Dacă de băut, nu-i da
Ardă-ţi fânu şi şura!
Am zâs!”
În altă ordine de idei, dacă se întâmplă să cadă paştile mai devreme de sf.Gheorghe şi este cald, ca în acest an, la pământ se lucrează doar cele premergătoare aratului( se împrăştie gunoiul pe ogor să fie uniform pe când băgăm plugu-n brazdă, iar dacă Dumnezeu drăguţul mai rânduie şi-o sfântă ploiaie şi mai bine că se duce mustul în pământ. Se greblează toriştea rămasă de la oiţele care au fost lăsate prin grădini până la sf.Gheorghe. După Sf.Gheorghe gata. Iarba este lăsată să crească pentru a fi cosită pentru nutreţul din iarna ce urmează.
Cu pământul, doar în săptămâna Floriilor este voie să lucrăm cu florile şi, gospodinele mai seamănă prin stratul cu flori câteva cepe (haragic) şi ridichi, poate şi ceva salata verde, să aibă trufandale pe când iese prima urdă la stână să poată face „zamă de şalate”. Asta-i o ciorbă delicioasă din salată, care se face cu jântiţă ori cu zăr, multă urdă, ouă jumări şi slănină prăjită tăiată acordeon care pluteşte pe suprafaţa zămii; O minunăţie de mâncare care este în acelaşi timp şi bombă de vitamine şi minerale, foarte bine venită după o iarnă lungă.
În ziua de Florii, se duc ramuri de răchită la biserică să se sfinţească iar după liturghie, fiecare om ia acasă câteva crenguţe să fie de protecţie gospodăriilor.
Se zice că dacă ajunezi, şi iei 3 mâţişori sfinţiţi şi-i înghiţi pe stomacul gol,după liturghie, vei fi sănătos tot restul anului. Eu am încercat şi, drept aşa a fost.
Acuma, na, o fi fost doar coincidenţă? Ce să ştiu să vă zic… Apoi, urmează săptămâna mare şi odată cu ea, cel mai frumos şi mai aşteptat eveniment premergător Învierii. JOIA MARE !
Obiceiul Păştenilor care duc darurile, spre sfinţire, la biserică.
Această zi, este ziua în care tot sufletul îşi scoate din lada de zestre cele mai frumoase straie naţionale şi le îmbracă pentru a merge cu darurile, spre sfinţire, la biserică.
În dimineaţa de joia mare, gospodarii ies în grădină şi greablă ultimele gunoaie ce se mai găsesc prin ogrăzi şi le ard, astfel se ard ultimele rămăşiţe ale iernii şi se alungă ultimele răutăţi din ogradă. După ce focurile s-au stins şi răutăţile arse, oamenii se primenesc, se îmbracă în straiele naţionale şi pleacă spre casa gospodarului de unde era hotărât să se adune tot satul care este de rând în acel an să ducă darurile spre sfinţire, pentru că şi aici avem o rânduială; cele cinci sate ale comunei duc prin rotaţie darurile, câte un sat în fiecare an.
Până în Joia Mare, aproape tot creştinul s-a spovedit şi împărtăşit.
În joia mare ies şi ultimele parastase. Astfel că cineva din biserică ţine legătura cu cineva din convoiul care se porneşte şi anunţă cam cât mai este din slujbă pentru ca cei ce suntem pe drum să ştim dacă ne grăbim ori mai incetinim pentru a ajunge in vreme potrivită la biserică ca să nu se facă dizordine în centru din cauza călăreţilor care se întâmplă să mai aibă şi câte un armăsar buiac.
Aşadar lumea se adună la gospodarul care organizează plecarea dar, în prealabil, cu o seară inainte femeile s-au adunat şi au împodobit coşurile cu ştergare şi petele tricolore, urmând ca dimineaţa pe când vin păştenii coşurile să fie deja aranjate pe o masă în curte de unde oamenii le vor lua să le ducă fiecare după puterea lui.
Călăreţii cu caii împodobiţi cu cănaci şi purtând drapele tricolore, vor fi escorta păştenilor pedeştri care se vor încolona de la cei mai mici până la bunici, doi-câte-doi purtând coşurile frumos împodobite în care sunt ouăle roşii, pâinea şi vinul, din care, se va face Sfântul Paşti(nafura).
Indiferent dacă plouă ori ninge, păştenii merg pe jos până la biserică (între 3 şi 5 Km- depinde cât de departe este casa de unde se va pleca.).
Ajunşi în jos, călăreţii vor trece de poarta bisericii si se vor posta peste şosea cu faţa la convoiul care va traversa strada să intre în curtea bisericii.
La poarta bisericii, ne aşteptă Preotul cu tot soborul şi, (de regulă, preoţii din împrejurimi vin să se bucure de această datină, ba chiar Episcopul nostru Andrei, este adeseori prezent).
După cuvântul de bun venit şi binecuvântarea rostită de părintele nostru, intrăm cu toţii în biserică şi aşezăm coşurile în faţa altarului. Se face slujba de sfinţire a darurilor, apoi noi păştenii, cântăm două-trei pricesne. După ce facem în faţa altarului şi apoi în faţa bisericii, câteva poze de grup, mergem cu toţii, la casa de prăznuire căci păştenii trebuie puşi la masă iar femeile satului au pregătit bucate bune de post.
După ce luăm parte, împreună, la această agapă creştină, plecăm pe la casele noastre că mai avem multă treabă de făcut. De regulă azi vopsim ouăle fiecare după priceperea şi ştiinţa noastră; tot joia se sacrifică şi mieii şi se pregătesc copturile(pasca, cozonacul); În vinerea mare nu prea se lucrează, mai ales cu mâncarea. Sâmbăta se cam termină toate de făcut iar nopatea se merge la slujba Inviere care, se termină spre dimineaţă.
În dimineaţa de Înviere, tot creştinul primeşte, în dar, recipientul cu Sfântul Paşti(adică puse la un loc pâinea şi vinul, cum doar în Ardeal se face), să-l ducă acasă alături de sfânta lumină şi un ou roşu acasă. Oul, îl vor pune într-un pahar cu apă neîncepută unde se pune şi un bănuţ. Din apa aceea se vor spăla,(pe faţă), în cele trei zile de paşti, înainte de a lua anafura, să le fie feţele fine şi roşii precum coaja oului şi să aibă belşug.
Ne aşezăm la masă dar, numai după ce am luat sfântul Paşti, mărturisind ,,Hristos a înviat” iar ceilalţi prezenţi răspunzând: ,,Adevărat a înviat!” Ciocnim câte un ou, făcând aceeaşi mărturisire şi abia după aceea ne înfruptăm din bunătăţile pregătite de gospodina casei. De pe masă nu lipsesc: pasca, friptura de miel, cozonacul cu mac, drobul de miel, supa de pasăre cu ,,găluşcuţe”, ori ciorbă de perişoare, sarmalele, şi câte alte bunătăţi…!…
În cea de-a doua zi de Paşti mergem la cimitir să-i comemorăm pe cei plecaţi în cealaltă lume, să zicem o rugăciune pentru ei, să împărţim din bucatele pascale, de sufletul răposaţilor, prilej să mărturisim din nou că ,,Hristos a înviat!”, preotul venind la fiecare mormânt să citească dezlegarea cuvenită.
În dimineaţa celei de a treia zile de Paşti, cojile ouălor roşii adunate încă din prima zi de Paşti, le dăm pe apă, pentru ca duse de valuri să dea de veste ,,blajinilor” că au trecut paştile în lume.
În viziunea noastră, blajinii, sunt acei pustnici care s-au refugiat din lume pentru a fii ,,nebuni pentru Cristos” şi care, acolo in pustie, se roagă neîncetat pentru sufletele noastre ale tuturor.
După aceea urmează, sărbătoarea Izvorul tămăduirii când, cei care pot, urcă pe munte să găsească şi să amenajeze izvoarele, să facă troci ori fântâniţe.
Se spune că mare bine îi faci sufletului dacă primeneşti izvoare pentru oamenii insetaţi.
Noi, tulgheşenii încă păstrăm obiceiul de a ne saluta, de la paşti până la Înălţare cu ,,Hristos a înviat” şi Adevărat a înviat. Apoi, de la Înălţare până la Rusalii vom mărturisi Hristos s-a înălţat, după care vom reveni la Doamne-ajută!
Eu, în copilăria mea, aşa ziceam când porneam spre şcoală Doamne-ajută! Iar mama îmi zicea Dumnezeu să-ţi ajute! Doar lumea de pe stradă, pe care nu o cunoşteam, o salutam cu bună ziua, bună seara, sau bună dimineaţa. Că da, salutam orice om, mai în vârstă, întâlnit pe cale. Aşa eram educaţi.
Iacă-tă aşa am prins noi din bătrâni.
Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate!
Hristos a înviat!
Lăcrămioara Pop
