Profesorul universitar doctor Dan Dumitriu s-a născut la Borca. Realizările profesionale au determinat includerea sa în capitolul ”Oameni de seamă ai comunității ” din cadrul monografiei comunei. După terminarea Facultății de Geografie și Geologie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași a fost angajat la prestigioasa Stațiune de Cercetări ”Stejarul” din Piatra Neamț, la propunerea celebrului geomorfolog, Ioniță Ichim. Stațiunea a fost înființată de către Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1956, pentru a studia impactul asupra mediului a viitorului lac de acumulare Bicaz. La 24 ianuarie 2003 și-a susținut public, la Institutul de Geografie al Academiei Române, teza de doctorat cu titlul ”Geomorfologia bugetului de aluviuni din bazinul râului Trotuș”, sub coordonarea profesorului universitar dr. Dan Bălteanu, Membru al Academiei Române. Teza a fost apreciată de către comisia de susținere cu distincția ”Magna cum laude”, iar cartea publicată pe baza acestor cercetări, a obținut premiul „Simion Mehedinți” al Academiei Române. Problemele financiare ale cercetării românești din anii `90 l-au determinat să se reîntoarcă, prin concurs, la Alma Mater din Iași. A ocupat un post de asistent universitar la disciplina geomorfologie (știința care studiază relieful scoarței terestre și procesele care duc la modificarea acestuia), parcurgând până în 2017 toate gradele universitare (lector, conferențiar, profesor). Cariera didactică (cursuri și seminarii de geomorfologie și riscuri geomorfologice) a fost însoțită și de o activitate științifică demnă de remarcat. A participat la derularea a zeci de contracte de cercetare (în calitate de membru sau coordonator) orientate mai mult către geomorfologia aplicată prin care pot fi explicate și anticipate o serie de hazarde cu care se confruntă societatea contemporană: evenimente de inundație, alunecări de teren, procese de eroziune (pe versanți, fluvială, marină etc.). Rezultatele acestor studii au fost publicate în reviste de specialitate prestigioase din țară și străinătate, acumulând, până în prezent, câteva sute de citări. Este membru al mai multor asociații profesionale, între care cea mai importantă ar fi International Association of Geomorphologists (IAG). Dan Dumitriu nu este numai un universitar de succes, ci și un familist de nota 10.
I.L. Puteați să vă desfășurați activitatea didactică în oricare centru universitar din țară sau din străinătate. Ați ales Iașiul . De ce Iașiul ? Și de ce ați decis să fiți profesor ?
D.D. Bună ziua! Înainte de a vă răspunde la întrebări, vreau să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi inclus în categoria celor aleși de a fi intervievați de către dumneavoastră. Da, fără lipsă de modestie, consider că la finalul celor 5 ani de facultate și al celor 2 ani petrecuți la Stațiunea de Cercetări ”Stejarul” puteam face față, cu brio, cerințelor didactice din oricare centru universitar. Această certitudine se bazează pe faptul că soliditatea cunoștințelor dobândite de la mentorii mei, care, aproape în totalitate, nu acceptau jumătăți de măsură, mi-a insuflat convingerea că sunt pregătit să fac față oricărei provocări academice, indiferent de coordonatele geografice. Am avut privilegiul imens de a mă forma sub îndrumarea unor personalități remarcabile, precum Ioniță Ichim, care mi-au deschis orizonturile cunoașterii încă din facultate. Ulterior, la Stațiunea ”Stejarul”, am avut șansa să fiu alături de oameni deosebit de dedicați acestui domeniu (Constantin Grasu, Maria și Nicolae Rădoane, Crina Miclăuș), de la care am preluat nu doar informații, ci și rigoarea și pasiunea pentru domeniu. Când ești propulsat în carieră de mentori care aparțin școlii ieșene, întrebarea nu mai este „de ce Iașiul?”, ci „cum aș putea fi în altă parte?”. Am decis să fiu profesor tocmai pentru a duce mai departe această ștafetă a excelenței și pentru a oferi noilor generații aceeași bază solidă de care am beneficiat eu. Consider că aceasta este modalitatea mea de a-mi exprima profunda recunoaștere față de școala ieșeană; este dorința de a întoarce valoarea primită către locul care mi-a oferit nu doar educație, ci însăși identitatea de specialist.
I.L. Geografia v-a ales, având în vedere că în gimnaziu ați avut-o profesoară pe celebra doamnă profesor Maria Lungu?
D.D. Într-adevăr, geografia m-a ales, însă a fost un proces care s-a conturat treptat. Totul a început în clasa a IV-a, la școala din Soci, atunci când doamna învățătoare Ileana Olaru a sădit în mine acea primă ”sămânță” a curiozității. Însă geografia s-a impus definitiv la Școala ”Mihail Sadoveanu” din Borca, unde pasiunea profesoarei Maria Lungu a acționat ca un veritabil catalizator, transformând curiozitatea mea incipientă în certitudine, mai ales prin intermediul expedițiilor ”Cutezătorii”. Atunci, ca urmare a experiențelor din teren, geografia a încetat să mai fie doar o materie. S-a apropiat tot mai mult de vocație. Cercul s-a închis armonios la Iași, unde doamna profesoară Andreea Șandru mi-a reconfirmat acest traseu vocațional. Ea a fost cea care a simțit că geografia nu este doar un hobby, ci destinul meu profesional, propunându-mi cu toată încrederea să urmez Facultatea de Geografie. Astfel, de la prima remarcă din clasa a IV-a și până la examenul de admitere, am fost ghidat de trei prezențe remarcabile, care au crezut în mine înainte ca eu să realizez pe deplin care îmi este drumul.
I.L. Ce fel de adolescent ați fost? Ați avut dorința să deveniți un nume cunoscut ?
D.D. Nu cred că am fost un adolescent care a ieșit mult din tiparele acelei perioade. Eram un adolescent ancorat în specificul locului și al timpului respectiv. Făceam ce făceau toți ceilalți tinerii din Borca: trei trimestre de școală; în unele vacanțe de primăvară, pentru un ban de cheltuială în plus, mergeam la plantat puieți; în cea mai mare parte a timpului vacanței de vară ajutam părinții la fân, iar apoi mergeam la cules zmeură și afine, pentru aceeași ”independență” financiară. Duminicile și sărbătorile religioase erau momentele noastre de libertate deplină. Ne strângeam la scăldat, oină, fotbal, săniuș, schi sau hochei, iar mai târziu, nelipsite erau discotecile, mai ales cele de la Farcașa. În concluzie, am fost un adolescent tipic al anilor ’80, o perioadă marcată de declinul regimului comunist, cu o serie întreagă de lipsuri și dezavantaje. Paradoxal, privațiunile de la sfârșitul anilor ’80 au creat o solidaritate aparte; acele condiții dificile ne-au sudat atât de puternic, încât au transformat colegialitatea de atunci în prietenii de o viață, pe care le cultivăm și în prezent cu același entuziasm. Dincolo de latura aceasta a socializării, consider că eram un adolescent curios: îmi plăcea mult să citesc și făceam tot posibilul să fiu la curent cu ceea ce se întâmpla în lume, în ciuda barierelor informaționale de atunci. Cât despre dorința de a deveni un ”nume cunoscut”, nu mi-am propus niciodată faima în sine. Aspirația mea a fost mult mai așezată: mi-am dorit să fiu un om pe care ceilalți se pot baza, un partener de nădejde și de încredere, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Cred că a fi un om de cuvânt este o realizare mult mai valoroasă decât notorietatea.
I.L.Cum arată o zi din viața unui profesor universitar ?
D.D. Nu cred că există un tipar standard pentru o zi din viața unui profesor universitar. Fiecare zi își are propriul ritm și propriile provocări. Deși din exterior, probabil că această activitate, mai ales după mulți ani în care experiența s-ar putea confunda cu rutina, ar putea părea facilă, adevărul este că un profesor care se respectă, trebuie să rămână într-o adaptare continuă pentru a răspunde noilor cerințe ale studenților și ale evoluției fulminante a societății. În general, activitățile zilnice pot fi grupate în trei categorii esențiale și anume: (i) activitatea didactică propriu-zisă, reprezentată de cursuri și seminarii, unde interacțiunea directă cu studenții este motorul principal; (ii) cercetarea științifică, categorie în care poate fi inclusă cercetarea de teren sau laborator, redactarea contractelor, a lucrărilor de specialitate sau a cursurilor universitare; (iii) responsabilitățile administrativ-didactice, care ocupă o pondere însemnată: de la coordonarea lucrărilor de licență, disertație și doctorat, până la participarea în comisii, consilii și procese de evaluare. Pentru a fi cu adevărat pregătit în fața amfiteatrului, nu te poți baza doar pe ceea ce știi deja. Trebuie să fii mereu la curent cu tot ce este nou, să filtrezi informația și să o livrezi într-o formă care să inspire, nu doar să informeze.
I.L.Ce admiră studenții la dumneavoastră ?
D.D. Este dificil să privesc prin ochii studenților pentru a cunoaște pe deplin toate laturile, umane sau profesionale, pe care aceștia le apreciază. Totuși, evaluările lor anuale îmi oferă câteva repere prețioase. Din motivările acestora, reiese că apreciază pasiunea pe care o arăt la fiecare curs, că reușesc să creez o atmosferă academică autentică și că pun un mare preț pe o evaluare echitabilă. Iată și câteva ”mesaje„ de la aceste evaluări: ”Am învățat lucruri noi în acest semestru la Geomorfologie. Am apreciat maniera în care predă domnul profesor, profesionalism!”; ”Cel mai bun profesor din semestrul acesta!”; ”Materia este explicată foarte bine și cu multă răbdare”; ”Mi-a plăcut foarte mult. Și acum la final îmi pare rău că nu am fost la mai multe cursuri. Informațiile au fost predate foarte bine și pe înțelesul studenților”; ”Este cel mai tare profesor și care explică ca să înțeleagă toată lumea”. Faptul că studenții apreciază răbdarea, profesionalismul și, mai ales, capacitatea de a explica pe înțelesul tuturor, îmi demonstrează că misiunea mea de a fi un ”partener de nădejde” a fost îndeplinită. Regretul lor că nu au participat la mai multe cursuri este, pentru un profesor, cea mai înaltă formă de validare: înseamnă că am reușit nu doar să informez, ci să trezesc o curiozitate autentică, transformând actul didactic dintr-o obligație într-o plăcere împărtășită. Tot în acest context, o amintire dragă mie provine de la o festivitate de absolvire de pe vremea când eram asistent. Atunci, studenții m-au onorat cu premiul pentru „cel mai bun actor în rol secundar”, în timp ce distincția pentru rol principal îi revenise, firesc, domnului decan. A fost o dovadă că, prin pasiune și dăruire, rezultatele și conexiunea cu sala de curs pot fi la fel de puternice ca ale unui profesor cu vechime. Acea distincție a fost, de fapt, prima mea confirmare că pot face performanță în educație, oferindu-mi încrederea că rolul meu „secundar” de atunci era, în ochii lor, unul de o importanță fundamentală pentru parcursul lor profesional.
I.L. Ce fel de studenți au ales geografia ca obiect de studiu ? Sunt pasionați? Frecventează cursurile 100% ?
D.D. Este foarte greu de precizat un anumit șablon al studentului geograf, deoarece profilul acestuia s-a diversificat mult în ultimul timp. Din constatările mele, nu toți cei care vin spre geografie sunt mânați de o pasiune reală; există o categorie destul de vizibilă, din păcate, care își dorește pur și simplu să bifeze o facultate și să obțină o diplomă. În ceea ce privește prezența, cursurile nefiind obligatorii, este aproape imposibil să atingi o participare de 100%, chiar și la prima întâlnire. Realitatea cifrelor ne arată că, în fiecare an, circa 20-30% din numărul total de studenți sunt cu adevărat interesați, vin regulat la cursuri și se implică activ. Rămân la părerea că reintroducerea unui examen de admitere sau a unei forme mai riguroase de triere, ar schimba radical datele problemei. O anumită formă de selecție ar ridica ștacheta calității, transformând orele de curs în sesiuni de lucru cu tineri care stăpânesc limbajul de specialitate și doresc să performeze în domeniu. Fenomenul diplomelor fără acoperire nu este nicidecum o invenție autohtonă; el își are originile în modelul nord-american, odată cu transformarea multor colegii în universități și mutarea accentului de pe educație pe profit. În momentul în care învățământul superior este finanțat doar în funcție de numărul de studenți, calitatea academică trece în planul secund, lăsând locul unei goane după cifre de școlarizare în detrimentul excelenței.
I.L. Credeți că îi inspirați pe studenții dumneavoastră ?
D.D. Îmi este foarte greu să apreciez singur în ce măsură reușesc să îi inspir, însă cred că există câteva semne, indirecte, care vorbesc de la sine. Faptul că numărul solicitărilor de a le fi îndrumător la lucrările de licență, disertație sau doctorat este constant ridicat îmi dă încredere că studenții văd în mine un reper. Mai mult, prezența lor la cursurile opționale și facultative, care sunt adesea după cursurile obligatorii, este pentru mine cea mai sinceră formă de validare. Aceste alegeri denotă faptul că am reușit să le trezesc interesul și că pot avea încredere în experiența mea pentru a-i îndruma în tainele domeniului. În final, consider că măsura în care eu i-am inspirat nu stă în cuvinte mari, ci în dorința studenților de a aprofunda geomorfologia alături de mine în afara amfiteatrului, explorând relieful pe ”viu”.
I.L. Am întâlnit tineri care studiază geografia și se îndoiesc de viitorul lor. Ei cred că profesorii sunt subevaluați atât de instituții, cât și de oameni. Ce le transmiteți? Oare merită să fie licențiați în geografie ?
D.D. Le-aș spune, în primul rând, că acest sentiment de incertitudine nu este specific doar Geografiei. Trăim ceea ce Tom Nichols numea sugestiv „sfârșitul competenței”, o epocă în care rolul expertului este tot mai des subestimat, deoarece trăim cu iluzia că oricine poate ști totul despre orice. Asistăm, din păcate, la o discreditare a specialiștilor și la o campanie subtilă împotriva cunoașterii tradiționale, riguroase. Motivele acestui declin sunt multiple, însă eu vreau să le transmit tinerilor un lucru cert: fără o cultivare a valorilor morale, științifice și democratice corecte, fără repere solide, societatea riscă să se rătăcească. Merită să fii licențiat în Geografie tocmai pentru că lumea are nevoie, mai mult ca oricând, de oameni care înțeleg mecanismele profunde ale planetei și ale societății. Chiar dacă instituțiile par uneori să subevalueze profesorul, valoarea competenței reale rămâne singura monedă care nu se devalorizează în crize. Le-aș spune să nu caute validarea în zgomotul mulțimii, ci în rigoarea proprii pregătiri, pentru că adevărații profesioniști vor fi întotdeauna cei care vor oferi soluții atunci când diletantismul va eșua.
I.L.Care sunt valorile și principiile după care vă ghidați ?
D.D. Valorile care mă călăuzesc sunt un amestec între cele provenite din cadrul familiei (muncă cinstită, respect etc.) și cele dobândite în timpul școlii (morala academică, etica cercetării etc.). În centrul lor stă corectitudinea, pe care încerc, pe cât posibil, să o aplic riguros atât în viața socială, cât și în cea profesională. Mi-am impus ca principiu de fier informarea temeinică înainte de a emite judecăți; într-o lume a opiniilor facile, consider că un specialist trebuie să se exprime doar pe baza faptelor. Totodată, caut mereu să fiu echidistant și să tratez orice problemă sau persoană cu maximă obiectivitate. Deși recunosc că este un ideal greu de atins în totalitate, busola mea morală rămâne ceea ce este considerată esența tuturor marilor concepte religioase și filosofice și anume: ”Comportă-te cu fiecare, așa cum ai dori tu să se comporte ceilalți cu tine”. Este un principiu simplu, dar care oferă cea mai sigură măsură a omeniei și a respectului reciproc.
I.L. Dar ce valori i-ați transmis fiicei dv. ?
D.D. Aceasta este, probabil, întrebarea existențială a oricărui părinte. Dilema dacă am reușit (și în ce măsură?) sau nu să îi insuflăm copilului acele repere care să îi servească drept direcție în viața socială și profesională, ne urmărește constant. Orice eșec al ei l-am resimțit ca un eșec propriu, la fel cum în fiecare succes al ei am regăsit, cu discreție, și propria-mi contribuție. Dincolo de cuvinte, am încercat să îi transmit, prin propriul exemplu, importanța corectitudinii și a curiozității intelectuale. Mi-am dorit să înțeleagă că valoarea unui om stă în capacitatea de a fi un partener de nădejde pentru ceilalți și în rigoarea cu care își construiește drumul. În final, cea mai mare reușită a mea ca părinte ar fi să știu că am ajutat-o să devină un om care tratează lumea cu echitate și care înțelege că respectul oferit este, de fapt, măsura respectului pe care îl primești. Faptul că a ales medicina, un domeniu în care rigoarea, empatia și etica sunt vitale, îmi reconfirmă că acele valori de bază au fost corect asimilate și vor fi puse, de acum înainte, în slujba vieții.
I.L. Șiu că sunteți un nostalgic, că iubiți Borca, așa cum este ea acum. Și eu iubesc Borca. Nu vă cer o previziune sumbră, dar schimbările climatice ar putea afecta locul nostru atât de drag?
D.D. Iubesc Borca în toate ipostazele ei: cea povestită de bunici, cea a copilăriei mele, cea de acum și, cu siguranță, pe cea din viitor. O pot considera refugiul meu: ori de câte ori trec prin momente mai dificile, închid ochii și încerc o ”teleportare” în Borca copilăriei mele. Imaginile locurilor natale reușesc mereu să așeze totul într-un echilibru firesc. În ceea ce privește viitorul, prefer mai degrabă să privim aceste schimbări ca pe niște oscilații climatice, prin care planeta a trecut de multe ori, decât ca pe un scenariu catastrofal pentru generația noastră. Cu siguranță, în timpul experienței noastre pământene, nu vom resimți dramatic consecințele acestor schimbări. Desigur, o serie de fenomenele extreme (precipitații abundente concentrate pe perioade scurte de timp urmate de evenimente de inundații, alunecări de teren) pot reprezenta un dezavantaj, însă aceste variații pot aduce și oportunități, precum posibilitatea aclimatizării unor noi plante, de exemplu. Un alt dezavantaj al acestor oscilații climatice l-ar putea reprezenta diminuarea stratului de zăpadă și scurtarea perioadei în care acesta persistă. Această vulnerabilitate s-ar răsfrânge direct asupra unor investiții care au în vedere o serie de amenajări pentru sporturile de iarnă. Astfel, trebuie regândită strategia de dezvoltare turistică în funcție de noile tendințe climatice. Să fim optimiști însă, deoarece istoria ne-a demonstrat că omul are o capacitate extraordinară de adaptare continuă.
I.L. Credeți că Borca are potențial turistic ?
D.D. Din punct de vedere geografic, orice regiune posedă un anumit tip de potențial turistic, însă Borca are atuuri specifice unei zone montane autentice care merită valorificate. Desigur, nu putem și nici nu ar trebui să ne comparăm cu zone renumite din țară, deoarece indentitatea noastră turistică este cu totul alta. În contextul actual de recalibrare a turismului, în care călătorii caută experiențe mai aproape de natură și de activitățile tradiționale, Borca ar poate deveni o zonă extrem de atractivă. În plus, noua legătură facilă între Valea Bistriței și Valea Moldovei peste Pasul Stânișoara, scoate comuna din izolare și o plasează pe o axă turistică strategică, oferind acces rapid vizitatorilor care doresc să combine explorarea montană cu circuitele culturale din Bucovina. Sunt convins că, prin această deschidere, Borca va înceta să fie doar o destinație de tranzit, devenind un punct de reper pe harta turismului montan românesc. Totuși, potențialul rămâne doar o promisiune fără o infrastructură adaptată și fără o viziune care să țină cont de tendințele turistice și climatice despre care vorbeam. Investițiile trebuie gândite strategic: de exemplu, dacă zăpada devine nesigură pentru sporturile de iarnă, trebuie să mizăm pe soluții valabile în toate cele patru anotimpuri.
I.L. Dacă ar fi să adresați un ”mulțumesc” pentru tot ce ați primit și ce sunteți acum, cui i-ați spune ?
D.D. Ar fi nevoie de un interviu separat doar pentru a argumenta toate mulțumirile pe care le datorez celor care au contribuit la formarea mea. Într-o ordine a sufletului și a cronologiei, recunoștința mea se îndreaptă obligatoriu către părinții și fratele meu. Urmează toți profesorii menționați în acest interviu, cărora le sunt mereu recunoscător. Apoi, gândurile și mulțumirile mele se îndreaptă către soția și fiica mea, care sunt pilonii echilibrului meu de zi cu zi. Acestora li se alătură foștii colegi din toate ciclurile de învățământ (dintre care unii au devenit prietenii de o viață!), dar și colegii de la Stațiunea „Stejarul” și de la Facultatea de Geografie și Geologie din Iași. Nu aș vrea să fac nicio ierarhie sau discriminare în privința aportului acestora, deoarece fiecare persoană menționată pe parcursul acestei discuții a avut un rol binedefinit în devenirea mea. Tuturor le mulțumesc pe această cale pentru încrederea și reperele oferite!
I.L. Sunteți un bun fotograf, am aflat că vă place să grădinăriți, ce pasiuni mai aveți ?
D.D. Mă consider mai degrabă un fotograf amator, deoarece această pasiune s-a născut dintr-o necesitate didactică: dorința de a colecta imagini autentice pentru cursurile predate. Cred cu tărie că, pentru a fi credibil în fața studenților, un geograf trebuie să fi parcurs și să fi văzut în realitate formele pe care le explică la catedră. Astfel, aparatul foto a devenit un instrument de lucru care mi-a permis să aduc relieful scoarței terestre în amfiteatru.
În ceea ce privește grădinăritul, am admirat întotdeauna curțile bine întreținute, așa că, odată mutat la casă, îngrijirea florilor, a livezii și a gazonului a devenit o îndeletnicire prin care rămâneam conectat cu natura. Aceste pasiuni, fie că vorbim de fotografie sau de grădinărit, au în comun același lucru: respectul pentru mediu și dorința de a păstra frumosul în stare pură. O altă pasiune care îmi definește spiritul este cea pentru călătorii și drumeții montane. După ani de zile în care majoritatea ieșirilor în teren au fost legate inevitabil de activitatea de la facultate, în ultima perioadă am reluat drumețiile „amicale” la inițiativa colegului și prietenului, Petrică Bostan. Alături de el și de colegul Costică Amariei, am trăit adevărate momente de prietenie autentică, străbătând culmile Munților Făgăraș sau Retezat. Planul nostru este foarte optimist și curajos: să ne bucurăm de potecile muntelui în același ritm, cel puțin până la vârsta de 80 de ani.
I.L.În încheiere vă sfătuiesc să vă rugați timpului să vă păstreze la fel. Mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !
D.D. Vă mulțumesc și eu pentru acest dialog care m-a purtat prin atâtea amintiri dragi! Cred că, în sinea noastră, fiecare se roagă ca timpul să îi păstreze nealterate spiritul și sănătatea, tocmai pentru a putea continua cu aceeași bucurie pe calea despre care am vorbit astăzi. Atât timp cât curiozitatea de a explora natura rămâne vie, iar dorința de a transmite mai departe „sămânța” geografiei nu scade, înseamnă că timpul este un aliat. Îmi doresc să rămân același om de nădejde pentru studenții și prietenii mei, păstrând neschimbată pasiunea care m-a ghidat de la Soci și Borca până în amfiteatrele ieșene. Sper că acest interviu a reușit să surprindă esența parcursului meu, încercând să pătrundă în toate cele trei dimensiuni ale existenței despre care vorbea Gabriel García Márquez: viața publică a profesorului, viața privată a familiei și prietenilor, dar și acea viață secretă a pasiunilor.
Interviu realizat de Iolanda Lupescu
