„După o cină copioasă putem ierta pe oricine”. Oscar Wilde
Alupului Nistor (cunoscut de oameni ca Nistor Bucătarul) este un personaj vestit pe Valea Muntelui. A fost răspunzător de nenumărate mese copioase, de ţinut minte…
S-a născut pe 3 septembrie 1953 în satul Petru-Vodă, comuna Poiana Teiului. După absolvirea gimnaziului, tatăl său l-a luat să muncească la pădure, povățuindu-l c-ar fi bine să devină maistru de parchet. La 19 ani a sosit momentul recrutării pentru armată, fiind repartizat la securitate. După o lună de instrucție, din cei 2500 de militari 30 au fost aleși pentru a deveni bucătari. Nistor a fost unul dintre ei. Timp de două luni a urmat aceste cursuri din cadrul unității militare din Fălticeni, dovedindu-se a fi potrivit pentru această meserie. Primele „pietre de temelie” le-a zidit la această unitate asimilând cât mai multe cunoștințe, calificându-se în meseria de bucătar. Întâmplarea face ca la două luni înainte de liberare un contingent de 100 de sodați și un bucătar să fie duși la Barajul Bicaz, el numărându-se printre aceștia. Șeful de la blocul alimentar la auzul acestor schimbări s-a opus vehement dorind să-i facă angajare în unitate după terminarea armatei, dar dl. Nistor a refuzat. S-a îndreptat spre Bicaz în iarna din 1973-1974, luând pe mânecă meseria pe care o îndrăgea atât de mult, iar timp de două luni până în momentul liberării a condus blocul alimentar de la Stejaru.
După armată s-a întors acasă la Petru-Vodă, angajându-se la restaurantul de la Viaduct condus de dl. Răspopa, dar acolo a lucrat numai trei luni deoarece președintele Zonal al Văii Muntelui și al Bicazului i-a cerut transferul la internatul de la Grințieș. De cum a ajuns pe aceste meleaguri cu ușurință și-a făcut noi și buni prieteni. Primul a fost primarul, Ion Feraru descoperind că erau rude, apoi șeful de internat, dl. Costică Nistor, șeful de post, și-n scurt timp cu cadrele didactice (dl. prof. Borșuc, dl. prof. Panțiru, dl. prof. Țifui și alții). Despre perioada în care a lucrat la internat spune: „Am trăit foarte bine, mergeam cu copiii însoțit de pedagog la film (în fiecare sâmbătă la Căminul Cultural), alături de profesori jucam fotbal, iarna mergeam la schi participând la diferite concursuri câștigând locul 1, 2 pe județ. Datorită dl. prof. Panțiru am avut ocazia să cunosc toți munții din țară. Mergeam în expediție și câte două săptămâni echipați cu corturi, rucsace,alimente (munții Făgăraș, Rodna, Călimani etc.) reușind să adun amintiri de neiutat. Mă simt norocos că am trăit în acele vremuri”.
În anul 1982, dl. director Borșuc anunță închiderea internatului din lipsa fondurilor. Cu regrete pleacă iar la Restaurantul de la Viaduct pentru a-și continua activitatea, dar nu ramâne mult timp, deoarece în anul 1983 directorul minei, Dan Mirescu, face o adresă la Ministerul de Interne pentru a-i cere transferul la mina de la Grințieș. Birourile administrative erau la Tulgheș. Acolo a fost nevoit să susțină un examen pe care l-a trecut fără probleme, având în vedere experiența lucrativă anterioară.
O altă pagină ale amintirilor a început să se scrie la mină. Se lucra pe trei schimburi, la fiecare schimb trebuia să pregătim masa pentru 700 de porții: „Eram șef de cantină, aveam în subordine câte 4 femei, treaba era treabă, gluma era glumă, iar niciodată nu am avut probleme. În fiecare seară făceam un plan de meniu pentru a doua zi, aveam tabele pe care le completam sârguincios zi de zi cu tot personalul care frecventa cantina, materia primă folosită etc. O porție de mâncare era 8 lei iar meniul stabilit trebuia musai să se încadreze în această sumă. Trebuia să fii cât mai riguros, aprovizionarea se făcea lunar și nu puteai greși. Pe atunci nu aveai posibilitățile acestor zile. Materia primă (alimentele) ne erau livrate lunar; de la București ajungând cu trenul la Toplița. Magazia noastră era mereu plină. Dimineața la ora 4 eram în bucătărie pentru a pregăti micul dejun: circa 250 de porții pentru ora 7 și tot așa.”
Ne-a povestit şi o întâmplare amuzantă care s-a petrecut în bucătăria sa: într-o primăvară a chemat o echipă locală de zugravi pentru o curățenie generală. A ospătat meseriașii, a pregătit bucatele pentru mineri lăsându-i pe cei pe cei trei să-și facă treaba. Odată cu lăsarea serii, Nistor cu echipa sa s-au reîntors în bucătărie pentru a relua activitatea. Mare le-a fost mirarea! Nu era dată nici o bidinea cu var, totul era răvășit ba mai mult friptura în sos dispăruse. Minerii trebuiau să apară dintr-un moment în altul. Dar ca un bun profesionist bucătarul nostru nu s-a panicat, a mers în magazie, a luat cârnați și a servit cina. A doua zi cei trei și-au terminat lucrarea, cerându-și scuzele de rigoare. Altă dată salariul a întârziat să apară: „Nu înțelegeam de ce. De la birouri ar fi sunat, dar situația era oarecum jenantă acolo lucrând numai doamne… Numele de familie al meu este Alupului, pe fișa de pontaj s-a făcut o greșeală sau poate o glumă, au scris Apu_ii Nistor. Mult râs a mai fost pe această temă! Amintiri plăcute!”. La Grințieș activitatea a luat sfârșit!
A continuat la mina de la Crucea. Acolo erau 1500 de mineri de masă, la bucătărie se lucra în trei schimburi, fiecare tură fiind formată dintr-un bucătar și 10 ajutoare. Nistor Bucătarul a lucrat 7 ani la cantina internatului, 23 de ani la mina Grințieș, 10 ani la mina Crucea și 6 ani pe la restaurante. Cam în fiecare sfârșit de săptămână gătea pentru evenimentele comunității (nunți, botezuri, pomeniri) încât nu le mai știe numărul, o face și-n ziua de azi cu mare drag. Putem spune că o viață de om și-a dedicat-o bucătăriei. A fost și este un om iubit de către cei din jur. Crede că părintele Iustin Pârvu l-a binecuvântat, vecini fiind în copilărie, astfel a avut parte de o viață frumoasă, o mare parte dedicând-o profesiei.
Roxana GABOR TĂNASE
