Toată lumea cunoaște această înaripată, iar în jurul ei s-au țesut fel de fel de legende, s-au creat superstiții situându-l într-o lumină misterioasă. Este o pasăre inteligentă depășind cu mult tenacitatea delfinilor sau a cimpanzeilor fiind înzestrată și de o mare capacitate în a se adapta. Corbii pot fi domesticiți cu ușurință, aceștia reușind chiar să învețe până la 20 de cuvinte pe care nu le vor folosi aleatoriu precum papagalii, ci cu sens. Ei se împerechează pe viață, fiind teritoriali de altfel.
Pasăre neagră a pădurii, cu viața îndelungată pentru o zburătoare și cu un croncănit sinistru. Corbul este considerat de către oameni a fi o pasăre prevestitoare de boală, moarte, sau vreme rea. Cârâiala lui dă de știre lupilor să vină la animalele domestice.
În unele zone ale țării, corbul este considerat a fi o pasăre sfântă, pentru că se crede că are o cruce în gură.
Se zice că la început corbul a fost alb, dar strămoșul Noe l-a blestemat să se facă negru deoarece în vremea potopului nu s-a întors la timp la corabie ca să-l anunțe dacă au scăzut apele. De atunci i-a fost menit să mănânce hoituri, să se ouă în decembrie, în friguri mari, iar puii să iasă în februarie. Se mai povestește că la facerea lumii nu a vrut să curețe apele împreună cu celelalte păsări, iar Dumnezeu i-a hotărât să nu bea apă din râuri și izvoare. Are voie să bea numai apă de ploaie, iar în vreme de secetă acesta croncăne pentru a atrage vremurile. În basmele românești el se află alături de erou, fiindu-i aliat.
Corbii au apărut în multe mituri. Zeițele celtice ale războiului au luat adesea forma corbilor în timpul luptelor. Zeul viking, Odin, avea doi corbi, Hugin (gând) și Munin (amintire), care zburau în jurul lumii în fiecare zi și îi raportau lui Odin în fiecare noapte despre ceea ce vedeau. Despre aceste creaturi fabuloase s-au scris nenumărate cărți fiind studiați din timpurile străvechi. Totuși să medităm și la proverbul latin: „corb la corb nu scoate ochii.”
Roxana GABOR-TĂNASE
