Din înţelepciunea celor de demult: „LA-NCEPUT…”
”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1, 1-3).
La început a fost cuvântul, de aceea, adevărata faţetă a umanităţii se bazează pe omul dialogal, omul care se află în relaţie cu altul şi cu alţii, relaţie care întemeiază nu numai o existenţă colectivă, ci şi realizarea individului ca atare.
Acumulând un bogat tezaur de cultură şi artă a cuvântului, folosit de marii gânditori şi maeştri ai vorbirii, timp de milenii, nu putem spune totuşi că omul a învăţat să conştientizeze tainele şi focul intern al cuvântului. Civilizaţia noastră este pusă în pericol şi prin lipsa igienei cuvântului, gândirii şi acţiunii omului modern, iar numai dezvoltarea unei culturi a comunicării este soluţia ce ar rezolva această problemă.
În dicţionarul limbii ebraice, limbă în care s-a scris pentru prima dată Biblia, nu există termenul „cuvânt”. Corespondentul pentru ,,cuvânt” este ,,lucru real”. Prin urmare, în acest sens, când vorbim, dăm interlocutorului nostru sau destinatarului comunicării noastre, ceva real, ceva ce îi foloseşte. Un om este de valoare dacă, având ceva de spus, dând ceva, îmbogăţeşte pe cel de lângă el. Cuvântul ar trebui, în acest sens, să fie aducător de bogăţie sufletească, de pace şi zâmbet. Putem da informaţii preţioase, putem încuraja, putem zidi şi înălţa pe cei de lângă noi şi asta înseamnă că dăruim lucruri de mare valoare sau, dimpotrivă, prin cuvintele noastre, prin „lucrurile reale” pe care le dăm, să rănim, să doborâm, să nimicim sau să dăm ceva ce nu foloseşte la nimic.
În dicţionarul aceleiaşi limbi, de asemenea, nu există cuvântul ,,a spune”. Acesta este înlocuit cu „a da o piatră preţioasă”. Fiecare dintre noi, vorbind, putem dărui smaralde, diamante, rubine şi fel de fel de mărgăritare sau, din contră, să aruncăm cu pietre, rănind.
Este în puterea noastră, având aşa tezaur le îndemână, să ne îmbogăţim unii pe alţii, dăruindu-ne „lucruri preţioase”, cuvinte alese din cerul de deasupra noastră, clădindu-ne unii pe alţii ca temple ale duhului ce Dumnezeu l-a pus în noi de la început.
Acum, poate, înţelegem mai bine versurile lui Alexei Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată”.
Dan – Ioan HUSARI
