Text redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
„Comuna Farcașa
De la Borca, pe șoseaua Dorna-Piatra, la câțiva kilometri, dăm peste comuna Farcașa, între comunele Borca și Galu. Comuna este formată din satele: Farcașa, Stejaru, Popești și Pârâul Pântei. Reședința se află la Farcașa, chiar pe șoseaua principală. Populația totală era în 1934 de 615 capi de familie cu peste 2200 de suflete.
Satul Farcașa
Satul Farcașa este așezat pe valea Bistriței, pe stânga râului, fiind udat de acesta, de pârâul Farcașa și alte pârâiașe care se scurg din munții ce înconjoară satul. Dintre munții ce se înalță spre nord-est, amintim Hălăuca, Bapșa și Țifla, toți făcând parte din șirul Stânișoarei. În apropiere se află așa numitele „Chei” cu priveliști încântătoare, iar la „Vadul Rău ” pe Bistrița s-au găsit urme din luptele dintre turci și volintirii căpitanului Iordache (1821). Legenda spune că numele lui vine de la ungurescul „forcoș” care înseamnă lup. La început a luat numele pârâului ce se varsă în Bistrița pe valea căruia erau mulți lupi.
Locuitorii, ca și cei din Borca, sunt veniți din Ardeal și Bucovina. Ca înfățișare sunt chipeși, ca toți oamenii de munte, vioi și ospitalieri.
Portul, limba, obiceiurile și credința sunt bine păstrate de fărcășeni, nesuferind influențe străine. Femeile sunt harnice și bune gospodine, lucrând în casă țesături și cusături de artă.
Ocupația principală a locuitorilor este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Fac și puțină agricultură, dar au terenuri puține, de aceea își aduc „pâine” (porumb și grâu) din alte regiuni agricole. Acest proces este valabil pentru toate satele de munte. În fiecare toamnă muntenii pleacă cu carele lor încărcate cu produse din regiune (scânduri, draniță, lână etc) și se întorc cu porumb, grâu și alte produse agricole. Comerțul se face mai mult prin schimb și mai puțin prin monedă.
Ca stare economică. Fărcășenii sunt ceva mai ridicați ca cei din satele izolate, având mai multe posibilități de câștig și fiind mai chibzuiți. De aceea, gospodăriile lor sunt mai înfloritoare. Și ca stare culturală sunt ceva mai ridicați, doar 30% fiind neștiutori de carte (în 1935). Mulți dintre ei țin legătura cu școala și cu biblioteca, iar puțini din ei sunt abonați la gazete și reviste.
În Farcașa se află o bisericuță din lemn despre care nu se știe de când datează. Bătrânii povestesc despre niște călugări sârbi care ar fi întemeiat aici un schit, în jurul căruia s-a format mai târziu satul. În 1853, locuitorii au ridicat o altă biserică tot de lemn, dar mai încăpătoare, care a fost renovată în 1885 și 1926, după avariile ce a suferit în timpul războiului. La această biserică au slujit preoții: Pavel, Grigore, Vasile, Simion Vasiliu, Ion și David Fărcășanu, ș.a.
Școala. Școala oficială din Farcașa a luat ființă în anul 1859, cu peste 30 elevi și a funcționat într-un local propriu. Primul învățător a fost I. I. Mironescu, venit de la Nicorești. Metoda pe care o folosea în predarea cunoștințelor a făcut să fie cunoscut pe toată Valea Bistriței, astfel că la școala lui urmau băieți și din alte sate mai îndepărtate. Avea dreptul să elibereze atestate de cântăreți bisericești.
Tot din această perioadă se mai păstrează o listă de cărți didactice admise în toate clasele. După I. I. Mironescu au funcționat o pleiadă de dascăli cu o pregătire mult mai mare sau mai puțin corespunzătoare, între care P. Ștefănescu, Daniil Andriescu, Alexandru Florescu, preotul Simion Vasiliu, Vasile Bălțătescu iar între 1889-1923 a funcționat Teodor Danielescu, învățător înaintat pe loc, unul din cei mai vrednici dascăli pe care i-a avut această școală. După el, din 1923, funcționează neîntrerupt D. Popovici, învățător titular, director și soția sa Teodora Popovici, fiica lui T. Danielescu.
În 1933-1934 școala avea înscriși 79 de elevi din care frecventau 75 de elevi în clasele I-IV, la cele două posturi. De la această școală s-au ridicat mulți învățători, preoți, un inginer, un medic ș.a.
Primul local de școală a fost construit din lemn în 1857-1858 și a durat până în 1916, când a fost distrus de război. Prin stăruința directorului T. Danielescu s-a construit un nou local de școală, din cărămidă, în 1919, cu două săli de clasă și locuință pentru director, dar și aceasta a suferit grave avarii în urma unui incendiu prin 1932-1933. Localul se refăcea în perioada 1933-1935 prin stăruința regretatului director D. Popovici, răpus de o boală.
În Farcașa se aflau două cooperative înființate din inițiativa fostului director T. Danielescu: una de consum și alta de cumpărare de păduri (1914). Ambele instituții avut o activitate lăudabilă, contribuind atât la ridicarea economică a sătenilor, prin ajutoarele ce a acordat, cât și la refacerea școlii și bisericii, atunci când au avut nevoie.
Date culese de D. Popovici.
Satul Stejaru
Satul își trage numele de la un stejar bătrân și falnic, cunoscut în vechime și în apropierea căruia s-a înjghebat acest sat, începând de prin anul 1750. De Stejaru ține un cătun- Bușmei- întemeiat cu vreo 50-60 de ani mai târziu. Ambele sate sunt situate pe malul drept al Bistriței, fiind înconjurate de o mulțime de culmi muntoase sau deluroase, dintre care: Arșița stejarului, Vârful Smâdei, Piciorul Pătulului, Bâtca Stejarului, Arsurile, Bâtca Verde și pitorescul munte Bușmeiul Mare, toate spre vest, apoi Bușmeiul Mic, Toaca, Bâtca Roșie, Pietricica, spre sud, dealul Curătura lui Ciortan, spre est peste care se află cătunul Bușmei. Pe toate aceste culmi se găsesc și păduri de brad și întinse fânețe care se cosesc vara și se clădesc în stoguri de fân pentru nutreț la oi, în timpul iernii.
În timpul primului război mondial, la Stejaru a fost unul din centrele de operații ale armatelor române, de pe valea Bistriței. Se văd și azi urmele tranșeelor ce brăzdau culmile muntoase din această regiune. Satul a suferit foarte mult, cele mai multe gospodării au fost distruse. După război, refacerea satului s-a făcut cu mari greutăți, locuitorii- care în timpul războiului au fost evacuați la mari depărtări- erau lipsiți de strictul necesar. Noroc de lemnul din păduri, care a rămas aproape intact.
Locuitorii sunt și aici veniți din alte părți. Trăind izolați de centrele mai populate, au fost feriți de boli și influențe, astfel că atât limba cât și portul sunt bine păstrate.
Obiceiurile oferă prilej de veselie și desfătare atât în noaptea de Anul Nou, cât și la nunți, botezuri și alte manifestări, iar în cântecelelor se arată ura împotriva asupritorilor și dorul de haiducie.
Ocupația lor este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Femeile lucrează artistic cămăși cu altițe înflorate cu arnici, catrințe frumoase, sumane, ițari, iar unii meșteri fac cojoace și bundițe înflorate. Cu adevărat, în Stejaru avem o artă națională foarte frumoasă. Izolarea satului și lipsa de comunicație cu centrul, a ținut pe locuitori departe de lumina culturii, iar lipsa de școală și învățători i-a situat pe o treaptă inferioară de cultură: peste 50% erau analfabeți. Starea economică este ceva mai bună, fiind muncitori și buni gospodari.
Biserica din Stejaru este de lemn, construită pe la 1825 din ofrande și cu ajutor bănesc din partea unui sătean înstărit- Toader Alămâie. A fost reparată în 1855 și 1928 cu cheltuiala poporănilor și cu ajutor de la comună. Dintre preoții care au slujit aici se pomenește numele preotului Andrei Daniel (1874-1892).
Școala
Școala oficială din Stejaru s-a înființat pe 1 septembrie 1919 pentru 43 de elevi în clasele I și II. Până la această dată, puținii copii din acest sat mergeau la școala din Farcașa, cale destul de lungă și primejdioasă. Primul învățător a fost Vasile Țifescu, suplinitor, urmat de alți suplinitori care n-au pus nici un interes pentru școală. Abia în 1929 a fost numit aici C. Andone, învățător titular (1929-1930) urmat de Vasile Afloarei, învățător titular, un dascăl care s-a devotat satului și școlii și care funcționa și în 1934-1935.
În anul 1933-1934, numărul elevilor înscriși era de 65, iar frecvenți 64 în clasele I-IV (un post).
Cursurile s-au ținut la început într-o casă închiriată absolut necorespunzătoare, iar din 1927 într-un local ceva mai spațios. Directorul școlii, V. Afloarei, făcuse toate intervențiile pentru clădirea unui local propriu.
Date culese de V. Afloarei.
Satul Popești
Înainte de anul 1900, satul s-a numit Crăpăturile, după relieful terenului. I s-a schimbat numele în „Popești” după numele mai multor familii din acest sat. Satul se află pe malul stâng al Bistriței, fiind mărginit de mai multe înălțimi ale munților Stânișoara și Petru Vodă, de care se despart prin crestele dealului Curmătura.
Primii locuitori au venit din Transilvania, printre ei fiind și câțiva sași care s-au pierdut cu timpul în masa românilor, păstrându-și doar numele de Sasu. Sunt blonzi la față, înalți, voinici și ospitalieri.
Ocupația principală este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Fac și puțină agricultură, dar terenurile de cultură sunt mici și slabe. În general, populația trăiește în lipsuri, căci de multe ori oamenii nu găseau de lucru în pădure, fiind la dispoziția exploatatorilor.
Starea culturală era înapoiată, abia 30-35% fiind știutori de puțină carte (1931-1935). Portul și limba sunt tot așa de bine păstrate ca și celelalte sate de pe Bistrița. În special femeile se îmbracă frumos, cu cămăși înflorate, catrințe strânse pe corp, încinse cu bârnețe și cu bundițe scurte frumos înflorite, toate acestea fiind făcute de mâna lor.
Biserica din satul lor este din lemn, construită din contribuția locuitorilor, în 1889. Printre preoții care au slujit aici se numără Danilescu Iacob și fiul său, Gavril, acesta din urmă cunoscut ca un adevărat slujitor al bisericii.
Școala
Școala din Popești s-a înființat pe 1 octombrie 1908 cu un număr de 50 de elevi înscriși, din care frecventau 24. cel dintâi învățător a fost Toma Alexandrescu, absolvent de gimnaziu. Până la 1 septembrie 1931 s-au perindat pe la această școală nu mai puțin de 29 de învățători, cei mai mulți suplinitori, care nu s-au legat de școală și n-au activat cu suflet pentru ridicarea satului. De aceea rezultatele învățământului au fost slab cotate de organele de control ce, întâmplător se abăteau pe la această școală. De la 1 septembrie 1931 funcționa N. Nicău, învățător titular, absolvent al Școlii Normale din Piatra, care se străduia să ridice nivelul școlii din Popești.
În anul 1933-1934, erau înscriși 57 de elevi, din care frecventau 53.
Din acest sat s-au ridicat câțiva învățători și preoți, toți din familia Danielescu. Până în 1926, cursurile se țineau în case închiriate, necorespunzătoare. În acest an s-a construit un local propriu cu o sală de clasă care se afla în stare mulțumitoare.
Date culese de N. Nicău.
Satul Pârâul Pântei
Între satele Farcașa, Sabasa. Stejaru și râul Bistrița se află satul Pârâul Pântei. Nu se cunoaște istoricul lui. Locuitorii sunt veniți și ei de prin alte părți, cei mai mulți din Ardeal, înainte de 1800. Sunt buni gospodari, cei mai mulți ocupându-se cu plutăritul și munca în fabricile de cherestea. Plutașii de aici sunt renumiți cârmaci, ei mergând cu plutele până la Galați.
Starea economică, în general, este bunișoară. Portul, limba, credința și obiceiurile se păstrează cu sfințenie și sunt la fel ca în satele vecine.
Starea culturală și morală este mult mai ridicată decât în satele izolate. Peste 75% erau știutori de carte, ei fiind dornici de cultură. Doar cei mai vârstnici nu știu carte.
Biserica satului este de lemn, construită în anul 1872. A fost reparată și renovată în mai multe rânduri. Și la această biserică a slujit vrednicul preot Gavril Danielescu.
Școala
Primul post de învățător a fost înființat pe 1 octombrie 1914, pentru 48 de elevi înscriși din care frecventau 28, în clasele I-III. Prima învățătoare a fost zenobia Preda, suplinitoare. Au mai funcționat încă cinci suplinitori până la 1 septembrie 1928 când a fost transferat Ioan Arsinte, învățător definitiv, care funcționa și în 1934-1935. Elevii înscriși în acest an 51, din care frecventau 49 în clasele I-IV.
Până în 1931, cursurile s-au ținut prin case închiriate. Prin stăruința învățătorului I. Arsinte s-a construit un local propriu, cu o sală de clasă, aflat în bună stare.
Din acest sat s-au ridicat puțini intelectuali (un magistrat și un învățător). Absolvenții școlii sunt buni gospodari, câțiva din ei fiind meseriași.
Date culese de Ion Arsinte”.
A consemnat Roxana Gabor-Tănase
