Foarte mulți știu despre viața, opera, activitatea marilor personalități pentru care Pipirigul, străbătut de fermecătoarea Ozana și străjuit de culmile Munților Stânișoarei, a fost locul unde s-au născut și unde au copilărit, primind, poate, cel mai important lucru: ”cei șapte ani de acasă”.
Ne-am gândit să subliniem câteva din lucrurile impresionante pe care le-am aflat, cercetând, de la și despre aceste ilustre personalități.
Nicolae, viitorul Nicodim – patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a copilărit în zona Pipirigului. De copil, el adesea trecea dealul spre schitul Icoana, Pocrov și M-rea Neamț. De învățat, de multe ori avea în traistă cărțile și citea cât păzea oile pe dealuri. Știu de la tata, că îmi povestea că și el era trimis cu oile prin țarină. Primăvara, făcea un foc, punea cartofi mici și lunguieți în cenușă pentru a se coace, scotea cartea și citea… citea în liniștea de pe dealuri. Cred că era un sentiment deosebit. Apoi, pentru facultate a învățat tot pe deal, la cosit. Cât dura să cosească o brazdă repeta în minte o anumită temă, iar când ajungea la capătul brazdei, lua cartea, caietele și schițele, se uita peste ele și repeta ceea ce nu știa din tema respectivă. Cam acesta era modul în care învățau copii atunci… eu nu cred că aș putea, dar cred că ar fi foarte interesant.
Deși ajuns, episcop, mitropolit, apoi patriarh, vlădica Nicodim nu a uitat niciodată satul natal. Permanent se întorcea în aceste locuri. După începerea catedralei supraveghea el însuși, periodic, lucrările. Smerenia sa și dragostea pentru pământul unde a văzut lumina zilei și a copilărit este un exemplu de urmat pentru noi toți. Deși, după terminarea studiilor la Academia din Kiev i s-a cerut să rămână acolo, a considerat că Ucraina nu e patria sa și s-a reîntors în ținuturile Moldovei binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.
De asemenea, fiul satului pipirigean – Nicodim Munteanu nu a uitat de sufletul său, de dragostea de rugăciune, liniște sufletească și asceză duhovnicească, descoperită în lavrele nemțene. Adesea se retrăgea la Mănăstirea Neamț, aici a venit și ca viețuitor, apoi ca stareț și tot aici, în renumitul locaș de rugăciune nemțean, a dorit să-și dea ultima suflare.
Cerințele demnităților, misiunilor pe care trebuia să le îndeplinească, cereau foarte mult timp pentru organizare, pentru a fi un foarte bun gospodar. Așa s-a întâmplat și ca stareț la Mănăstirea Neamț, unde a acoperit cu tablă zincată întreg corpul principal și Biserica ”Sf. Gheorghe”, farmacia și tipografia, a dezvelit biserica principală de tencuiala care ascundea esența estetică a construcției originale, a ridicat noi clădiri, printre care a participat la refacerea și mărirea clădirii Seminarului Teologic și multe altele. Aceeași preocupare gospodărească a avut-o și ca episcop, mitropolit și patriarh, amintind doar catedrala din Pipirig, o biserică de suflet lăsată moștenirea consătenilor săi. Totuși, acest timp de organizare nu a luat din timpul pentru rugăciune, din timpul dedicat traducerii, scrierii și tipăririi de cărți – comori ale limbii române.
Tatăl preotului Vasile Munteanu a fost frate cu Nicolae (Nicodim) Munteanu, iar cunoscând ascensiunea unchiului său, putem considera că drumul hărăzit lui era unul de cine știe ce responsabil la nivel de Mitropolie sau Patriarhie. Totuși, Vasile a năzuit doar la visul de a fi păstorul sufletesc în obștea sa natală – Pipirigul. Nu și-a dorit mărire, nu a năzuit spre cine știe ce funcții, a simțit înlăuntrul său chemarea permanentă pentru a sluji pe Hristos în locurile unde a depins primele slove de pe Ceaslov și Psaltire.
Poate n-a rămas întâmplător, căci a luat în mâinile sale greaua misiune de a ridica o catedrală măreață în mijlocul comunității pipirigene, pe malul Ozanei elogiate de Ion Creangă. Nu era ușor atunci nici de ridicat o biserică din lemn, cu atât mai mult o măreață catedrală din piatră, într-un sat mic și sărac. Totuși, nu a dat îndărăt de la muncă și a dus la bun sfârșit această construcție, mândria bisericilor din zonă. Bătrânii povesteau că el însuși urca pe schele, că gestiona ca un gospodar desăvârșit materialele, organiza echipele de muncitori și, de multe ori, muncea cot la cot cu aceștia.
Impresionante sunt cuvintele din cuvântarea părintelui de la sfințirea catedralei: ”Și acum, în fața lui Dumnezeu, Căruia ne prezentăm cu bisericuța noastră și în fața înalților oaspeți, vouă iubiți pipirigeni, care întocmai ca văduva din Sfânta Evanghelie, v-ați dat ultimul vostru bănuț, cu ultima picătură de putere spre zidirea acestei biserici, vă aduc, în numele Domnului, toate mulțumirile mele…”. Tot cu acea ocazie, PF Iustinian – patriarh al BOR prezent la sfințire, elogiind personalitatea PF Nicodim Munteanu, cel ce pusese piatra de temelia, afirma: ”Patriarhul Nicodim este darul cel mai de preț cu care se poate mândri comuna Pipirig”.
Părintele Paul Munteanu, fiul părintelui Vasile, a urmat aceeași cale preoțească, dorind a urma pe tatăl său. Ioan, celălalt fiu al părintelui Vasile Munteanu, a ales cealaltă cale de a sluji țara, devenind ofițer în armată. Ororile regimului comunism aveau să fie simțite pe propria piele de către părintele Paul, când, încă nu terminase studiile teologice și a fost arestat de către regimul Dej și Groza pentru simpatii monarhice. Abdicare regelui Mihai și exilul au dus la eliberarea tânărului teolog, care, foarte devreme în viață, alături de alți 1000 de tineri, au luat contactul cu răceala temnițelor și ororile suferite de deținuții politici. Nu a cedat presiunilor și a continuat să-și urmeze idealul, căutând și dobândind misiunea preoțească pe meleagurile natale.
Deloc de neglijat este personalitatea deosebită a preotului și istoricului Ilie Gheorghiță. Întreaga viață, părintele născut în Pipirig, și-a dăruit-o studiului și cercetării istorice. A studiat teologia la Cernăuți, dreptul canonic la Strasbourg, a condus seminariile din Ismail și ”Veniamin” din Iași, gimnaziul din Tg. Neamț, profesor la Liceul particular „Mihail Kogălniceanu” și Școala de fete nr. 1 din Iași, bibliotecar la secția de ”carte rară” a Bibliotecii Universitare ”Mihai Eminescu” din Iași, slujitor al altarului Bisericii „Sfântul Spiridon” din Iași. O biografie impresionantă, a unei personalități impresionante. Asemenea Sfinților Trei Ierarhi, putem afirma, fără teama de a greși, că părintele Ilie cunoștea doar două drumuri: cel al școlii și cel al bisericii.
Putem vorbi și de David Creangă, țăranul simplu din Pipirig, bunicul marelui povestitor Ion Creangă. Este modelul de simplitate, modestie, viață sătească. Mormântul său se află în cimitirul bisericii noastre din Popeni.
Doar la o privire de ansamblu asupra personalităților pipirigene putem să spunem că ele ne reprezintă satul nostru de ieri și de azi: oameni simpli, dornici să învețe, ambițioși, luptători, puternici, dar și smeriți și milostivi, patrioți, slujitori ai bisericii și neamului românesc, harnici, devotați… și enumerarea calităților poate continua. Important este că aceste calități enumerate nu sunt doar niște cuvinte aruncate pentru a lăuda pe cineva sau comunitatea, ci rezultă din fapte concrete, din viața și activitatea oamenilor de seamă care s-au născut și au primit educația primară aici, pe plaiuri pipirigene… aici unde liniște pădurilor de molid și fag ne duce cu gândul la veșnicie, unde pădurea de argint ce mărginește satul Dolhești este parcă mai impresionantă decât cea elogiată în versurile eminesciene, unde Ozana a rămas ”limpede ca cristalul” așa cum o numea marele povestitor Ion Creangă și unde copiii încă se mai scaldă și azi… aici unde cerul parcă se unește cu pământul, iar îngerii sunt printre noi… aici în locurile acestea binecuvântate de Dumnezeu.
Casian și Cristian Vatamanu
