Pribeag prin România… Munții  Făgăraș

Recunoașteți că, pentru câteva minute sau chiar mai mult, v-ar plăcea să fiți cel mai înalt om din România. Visul acesta se poate transforma în realitate după o ascensiune pe cel mai înalt vârf muntos din România (Vf. Moldoveanu), aflat în Munții Făgăraș.

Am ales patru zile de iulie, când ziua-lumină este mare pentru a mă putea încadra în timp. Spun acest lucru pentru că am ales două dintre cele mai lungi trasee (Bâlea Lac-Moldoveanu și Bâlea Lac-Negoiu). N-am mașină de teren ca să-mi permit alte trasee, unde se merge pe macadam câte 30-40 kilometri, urmând apoi ascensiunea.

Drumul pornește din Cârțișoara (de unde renumitul Badea Cârțan a plecat în opinci să vadă renumita Columnă a lui Traian de la Roma) cu un popas binemeritat la Bâlea Cascadă (60 m cădere de apă).   Undeva, ajung în dreptul unui turist încărcat cu de toate ale muntelui, opresc, se urcă în mașină fără să-l invit și-mi spune doar… Curtea de Argeș (90 km). Am rămas tare mirat,  știind cât are de mers pe jos. Era… italian și nu cunoștea zona. L-am ajutat cu mare drag până la Bâlea Lac. Și-a continuat mersul pe jos. Deci se poate. A venit de peste mări și țări să vadă frumusețea munților noștri.

 Sus, în stânga, există un loc de campare pentru corturi, plata  făcându-se la hotel. Noaptea a fost scurtă și plină de emoții. Eram hotărât ca prima zi să o dedic Vârfului Moldoveanu – 2544 m.

Se pornește pe șaua din stânga, pe un traseu ce durează 16-18 ore (depinde cât de iute ești de picior).

Imediat după culme se ajunge la Lacul Capra, unde este un frumos monument, dedicat celor care „au zăbovit” la construcția Transfăgărășanului. După două ore de mers prin zona caprelor negre (eram printre primii turiști matinali) a urmat un mic popas pentru micul dejun (trebuiesc refăcute forțele din când în când).

Urmează renumita Ferastră a Zmeilor (o gaură mare în stâncă cu vizibilitate spre Sibiu) și partea cea mai grea din traseu… La trei pași de moarte. Nu vă speriați (dacă ajungeți în zonă), este o coborâre de 5-6 m pe o stâncă, pe lanțuri.

Am continuat cu Arpașu Mic, Arpașu Mare, deci se urcă, se coboară… n-ai timp să te plictisești. Este obositor, dar face. Urmează partea cea mai interesantă, ascensiunea pe Viștea Mare, de unde, în 20 minute, se ajunge pe Moldoveanu, printr-o trecere foarte spectaculoasă dar, în același timp și periculoasă. Trebuie multă stăpânire de sine, atenție sporită, căci trecerea este abruptă și spre nord și spre sud.

Odată ajuns pe vârf, toată dăruirea de până aici îți este răsplătită. Aici m-am întâlnit cu mulți iubitori de munte veniți prin Sâmbăta de Sus. Am schimbat impresii pe care le-am lăsat și-n caietul turistului aflat într-o ladă metalică, ne-am pozat reciproc, ne-am urat sănătate și… drumuri bune. Am aflat că denumirea vârfului provine de la niște ciobani de la baza vârfului veniți în transhumanță, tocmai din Moldova.

Am pornit înapoi, repejor, fiindcă trecuse de ora două și aveam mult de mers… Pe creasta Podragului iarăși… un italian care m-a oprit, încercând să afle cât mai are de mers până la Refugiul Viștea Mare (1,5 ore). Am scos harta și i-am arătat. Am înțeles că este din Neapole.

Pentru recuperarea distanței am plecat în marș forțat, iar la final m-a prins întunericul, fiind nevoit să folosesc lanterna (accesoriu nelipsit).

A doua zi am plecat spre vest, pe la 7, traseul fiind puțin mai scurt. Datorită acestui fapt, traseul era mult mai populat cu turiști de prin toate părțile Europei. Sunt trei locuri cu lanțuri, dar mai puțin periculoase.

La baza Negoiului se află o zonă deosebit de spectaculoasă, în jurul Lacului Colțun și a refugiului cu același nume…

Sunt două treceri spre Negoiu, una mai periculoasă unde lanțurile au f ost smulse de avalanșe. Am trecut prin Strunga Doamnei, Strunga Diavolului fiind închisă pentru… necunoscători. Prin strungă se merge în genunchi, cu ajutorul lanțurilor, bagajul împins în față, prin pași adăugați.

Acolo trebuie să fie neapărat o pauză de o jumătate de oră pentru poze și impresii. O doamnă din Deva a scos din bagaj un drapel mare pe care l-a arborat cu mult drag, pe vârf, așa cum s-a putut. Cinste ei!

În timp ce-mi serveam prânzul, undeva pe la întoarcere, o altă doamnă s-a apropiat de mine să vadă ce mănânc de sunt așa de iute. Eu mă întorceam și ei încă nu ajunseră pe vârf. Am invitat-o la brânză, slănină, usturoi, roșii, ciocolată, mere și apă. Evident și puțină țuică. Se pot adăuga și biscuiți cu mere care fac ca orice înălțime să scadă simțitor… Drept urmare i-a cerut soțului să-și schimbe dieta.

Am ajuns pe la 8 seara la Bâlea Lac, foarte mulțumit de ce-am văzut, dar cu niște picioare care nu mă mai ascultau sub nicio formă. Trebuie neapărat ca între cele două trasee să existe o zi liberă, așa cum fac cei care se respectă. Nerăbdător, eu am forțat nota. Dar de la Bâlea turiștii se despart. Cei cu mașina pleacă mai departe, iar adevărații montaniarzi se avântă în necunoscut pe crestele acestor minunați munți, cu imagini spectaculoase, cu zăpezi veșnice, cu dese ciopoare de capre negre, cu ploi ce nu se mai sfârșesc, cu averse care vin, te udă și pleacă mai departe, cu cețuri ce-ți obturează vederea și-ți îngheață mustața, cu urcușuri și coborâșuri care te fac mai ambițios, cu lacuri și tăuri care-ți înfrumusețează chipul, cu hăuri fără sfârșit, cu oameni faini care se-ncurajează unii pe alții, cu… dar vă las pe voi să descoperiți și alte caracteristici ale „acoperișului țării”.

Dacă nu mă credeți, mergeți să vedeți, acum când mai puteți!

Cele trei ture din Făgăraș mi-au arătat că nu există munți în țară, pe care n-aș putea să-i urc, deci n-am să mă opresc aici! Eu și muntele vă așteptăm cu drag!

Mihai PANȚIRU