Muntele Măgura – „Ceahlăul Grinţieşului”

  Astfel numea regretatul profesor Constantin Panţâru muntele cel mai semeţ (chiar dacă nu şi cel mai înalt) de pe teritoriul comunei Grinţieş. Atributul de „Ceahlăul Grinţieşului” este justificat de mai multe trăsături ale sale:

• este un munte înalt (1548 m), dominant faţă de culmile înconjurătoare mult mai scunde (1000-1100 m);
• are pe toate laturile versanţi puternic înclinaţi (30 – 50⁰), împăduriţi cu molid, dar presăraţi din loc în loc cu abrupturi stâncoase spectaculoase;
• are în zona culminantă un platou nu prea extins (lung de câteva sute de metri;

Dacă ar fi să delimităm corect masivul Măgura, ar trebui să includem în cadrul său şi culmile Răchitiş, Piciorul Grasului, Piciorul Luncilor, Dealul Bradului, Obcioara ş.a. adică tot spaţiul cuprins între văile Primătarului, Bradului, Grinţieşului Mare şi Bistricioarei – un teritoriu de aproximativ 26 km². Dar, ca şi în cazul Ceahlăului şi aici poate fi vorba, pe de o parte de muntele propriu-zis Măgura adică sectorul central înalt, modelat pe roci mai dure (dolomite de vârstă triasică), cu o suprafaţă mică (aprox. 4 km²) şi pe de altă parte, de culmile (numite „obcini” sau „picioare”) din jurul acestuia, care alcătuiesc treapta inferioară, modelată pe roci ale flişului cretacic şi şisturi cristaline şi care deţin o suprafaţă net superioară (22 km²).

Evident, atenţia ne-o atrage muntele propriu-zis Măgura, aşa cum sugerează şi numele („măgură” însemnând cam pe întreg cuprinsul ţării noastre o înălţime singuratică, izolată şi dominantă faţă de zonele din jur). Aşa cum arătam anterior, Măgura nu constituie decât un mic rest, o rămăşiţă dintr-o cuvertură sedimentară mult mai extinsă, care în mezozoic este posibil să fi acoperit tot spaţiul montan, alcătuit din şisturi cristaline al Carpaţilor Orientali. Chiar pe vârful muntelui, pe o suprafaţă mică (de exemplu în locul numit „La Cremeniş”) apar calcare grezoase cenuşii–albăstrui de vârstă ceva mai tânără (Jurasic mediu, adică acum 170–160 milioane ani). În locul numit „La Gheţărie”, bătrânii spun că se menţine o formaţiune de gheaţă şi în timpul verii (probabil o grotă aflată pe dosul muntelui, unde razele soarelui nu ajung deloc).

Duritatea mare a dolomitelor triasice explică atât altitudinea mai mare faţă de munţii din jur (1548 m) cât şi pantele mari (30 – 50⁰ frecvent) ale versanţilor muntelui. Pe toate laturile dar mai ales spre vest şi sud apar abrupturi stâncoase.

Datorită diferenţei mari de altitudine între poale (550 m) şi vârf (1548 m), parametrii climatici cunosc o diferenţiere evidentă pe etaje climatice. Vântul dominant, atât pe vârf cât şi pe culmile înconjurătoare, este din direcţia vest (datorită circulaţiei generale a maselor de aer la nivelul ţării noastre din această direcţie) dar pe valea Bistricioarei ca şi pe celelalte văi se canalizează în funcţie de traseul acestora (de exemplu, la Grinţieş–Poiana dominante sunt direcţiile sud-vest şi, apoi, nord-est).

Vegetaţia masivului cunoaşte şi ea aceeaşi etajare. Astfel, de la poale până pe la 1100 m se întinde etajul pădurilor de amestec fag–brad–molid (la care se adaugă local şi alte specii precum teiul pucios, carpenul, scoruşul, alunul) iar de la 1100 m până pe vârf – etajul molidului, în care pe lângă specia dominantă – molidul (Picea abies) mai apar numeroase exemplare de paltin de munte (Acer pseudoplatanus) – favorizat de substratul dolomitic, scoruş, chiar fag. Dintre plantele cu flori care populează parterul pădurilor dar mai ales pajiştile de munte şi care se pot întâlni la toate altitudinile (inclusiv în cele două poieni din zona vârfului) amintim: anemonele (Floarea paştelui), tulichina, brânduşele (Crocus sp.), diferite orhidee, piciorul cocoşului (Ranunculus sp.), margaretele, bulbucii de munte (Trolius europaeus), garofiţele (Dianthus sp.), campanulele sau clopoţeii, Geranium sp.ş.a. Diversitatea floristică nu este la fel de mare ca pe Ceahlău, de exemplu, dar în lunile mai – iunie, la poale şi iunie – iulie pe vârf, covorul ierbos al pajiştilor de munte este împestriţat cu aceste flori de culori variate (galben – bulbucii şi piciorul cocoşului, mov – campanulele, brânduşele, violet – Geranium, tulichina, cyclame – garofiţele). Fondul faunistic din munţii Măgurei este variat şi bogat, întâlnindu-se de la specii caracteristice munţilor scunzi şi dealurilor (căpriorul, mistreţul, veveriţa, lupul, vulpea) până la specii carpatice prin excelenţă (ursul brun, cerbul carpatin, râsul, cocoşul de munte, acvila de munte ş.a.).

Valorificarea turistică a muntelui este aproape de zero, deşi peisajele sunt încântătoare, există numeroase pajişti cu flori în lunile de vară, Gheţăria, Groapa fără fund, aerul cu miros de brad ş.a.m.d. Din păcate pentru eventualii iubitori de natură, aici potecile s-au sălbăticit, brazii doborâţi de vânt au blocat multe dintre ele şi numai un bun cunoscător al terenului (eventual ajutat de harta topografică) poate răzbate până în vârful muntelui.

Iulian SĂNDULACHE