Muntele sfânt al românilor, Ceahlăul, se prezintă semeț sub forma unui amfiteatru, ce are ca puncte maxime de interes vârful Ocolașul Mare, cel mai înalt – 1907 m și mai ales vârful Toaca, cel mai vizitat cu altitudine de 1904 m. Am afirmat anterior că poate fi asemănat cu un amfiteatru cu trei etaje principale, etajul superior ce cuprinde platoul alpin cu cele două vârfuri, un etaj median ce include numeroase formațiuni stâncoase, cele mai cunoscute fiind Ocolașul Mic, dar și Clăile lui Miron și un etaj inferior ce cuprinde o serie de poieni deosebit de spectaculoase, răspândite de jur împrejurul masivului, acestea fiind și subiectul acestui articol.
Trasul turistic ce pleacă din centrul comunei Bicazu Ardelean a început să fie cunoscut din ce în ce mai cunoscut poate și datorită accesibilității acestuia, mare parte din el poate fi parcurs cu un mijloc de transport, dar și datorită spectacolului oferit de natură pe parcursul acestuia. Cu o lungime de aproximativ 25 km, traseul pleacă din centrul comunei Bicazu Ardelean, traversează satul Telec, iar de aici se furișează în pădurea de conifere, ajungând la confluența Bistrelor, unde este și punctul de intrare în Parc. De aici urmând cursul Bistrei Mici drumul șerpuiește încă vreo 4 kilometri prin pădure ajungând la un moment dat într-un luminiș. Drumul cotește la dreapta,dar la o privire mai atentă se poate observa în partea stângă un drum care la un moment dat este străjuit de o barieră. Dacă părăsești confortul mijlocului de transport și treci pe lângă barieră intri pe un traseu de aproximativ un kilometru care te va purta într-un loc de poveste: Poiana Sură. Din păcate traseul nu este marcat și numai cunoscătorii știu acest lucru.
Poiana Sură se prezintă sub forma unui platou înierbat mărginită pe de o parte de pădure, iar pe cealaltă parte de o formațiune stâncoasă spectaculoasă,”Piatra Sură”. Piatra Sură este de fapt un abrupt calcaros ce cuprinde câteva formațiuni stâncoase foarte interesante a căror denumire creează un fior rece, stimulând creativitatea: „Colții viperei”, „Ghimpele”, “Arcele”, “Șaua florilor”.
Priveliștea este de-a dreptul uluitoare, culoarea stâncilor care într-o lumină normală este bineînțeles cenușie cu diverse nuanțe se schimbă pe parcursul zilei, datorită razelor solare, căpătând o strălucire aparte mai ales către asfințit, moment parcă dedicat special fotografilor de natură.
Trecătorii atenți pot deosebi o potecă care intră în păduricea de la baza stâncilor, iar urmărirea ei te duce spre un curs de apă, Bistra Mică, până când te lovești de masivitatea stâncilor. Aici descoperi un izvor interesant, cu o formă aparte ce te duce cu gândul la nemurire, având și denumire pe măsură și anume legendarul izvor „Pișă Baba”. Apa cristalină și rece, de o calitate deosebită atestată de către specialiști poate fi consumată pentru tratarea diverselor afecțiuni gastrice și nu numai.
Continuând traseul spre Ceahlău drumul începe să urce încă vreo 3-4 km, tot prin pădurea carea veghează pretutindeni, iar atunci cânt te gândești că ai ajuns într-o fundătură, surpriza este una maximă. Spațiul se mărește brusc, iar priveliștea te copleșește.
Poiana Stănile, ultimul avanpost, înainte de a cuceri muntele oferă un peisaj de vis cum rar ai ocazia să vezi. Măreția ei este dată pe de o parte de mărimea, care te copleșeste, mai ales după parcurgerea traseului ce șerpuiește în mare parte prin pădurea deasă, dar mai ales de formațiunile stâncoase de o rară frumusețe. Dacă Poiana Sură este una micuță, mai intimă, ai spune pentru tine și prieteni, Poiana Stănilelor oferă un spațiu generos, pentru toată lumea. Chiar și denumirea te duce cu gândul de spațialitate, Stănilele Mari. Poiana are și o surată mai mică, Stănilele Mici la capătul drumului și începutul potecii.
Toponimia locului este una predestinată, stâncile având denumiri precum: ”Ocolașul Mare”, “Turnul lui Butu”, “Stănilele Mari”, acestea având în spate legende nemuritoare. Ocolașul era locul în care vulturii stăpânesc împrejurimile, însuși denumirea muntelui fiind dată de aceștia. Stănilă era un cioban chipeș, care a venit cu oile în părțile locului, deoarece aici era cea mai bună iarbă, dar care suferea din dragoste, Butu un oștean viteaz care era îndrăgostit de frumoasa Ana, cei doi fiind transformați în formațiuni stâncoase în urma unei vrăji.
Poiana este străjuită de o Biserica ce veghează semeață împrejurimile, o punte de legătură cu străbunii prin credință, un locaș special care te îmbie la meditație. Călugării care veghează în munte sunt prietenoși și dispuși oricând să iți ofere ajutor sau adăpost în caz de nevoie.
Poiana este asemenea un punct clasic de belvedere, punctul în care poți vedea muntele de aproape, mai ales pentru cei cărora urcușul anevoios spre creste nu este la îndemână. Este locul în care poți afirma cu tărie: „Am atins Ceahlăul cu mâna…” Un loc binecuvântat pentru minte, suflet și trup, cum ar spune unii.
Poate am făcut risipă de prea multe epitete, dar spectacolul naturii este unul unic și nu poate fi descris fără de acestea, oricât ai încerca. Spectaculozitatea acestor poieni poate constitui oricând un punct de oprire și deconectare pentru cei cărora muntele nu le este indiferent. Un loc unde te poți încărca cu energie pentru încă o săptămână și în care o să revii, iar și iar.
Sorin Nicolae CIOCANU