„În primul rând v-aș spune că tot timpul m-am învârtit pe lângă Ceahlău. Și ultima dată am stat vreo 4 ani în munte cu un câine Saint Bernard la o cabană uitată de lume, departe de traseele turistice, cabană de vânătoare și m-am simțit foarte bine. Dar după aceea m-am gândit: Oare cât mă mai tolerează silvicultorii? și m-am hotărât ca tot pe lângă Ceahlău să-mi fac ceva”.
Aș vrea să vă întreb despre copilărie.
– Am văzut lumina zilei în Poiana Teiului, aproape de locul unde este astăzi viaductul, pe drumul care venea de la Broșteni spre Piatra Neamț. După școală era Sfatul Popular și după locuia tatăl meu. În 1972 am terminat facultatea. Am avut întotdeauna înclinația spre științele naturii, nu spre științele exacte. Voiam să merg la silvicultură sau geologie, dar fiindcă nu îmi plăcea deloc matematica, am dat la agronomie. Am reușit dar m-am retras, am dat în anul următor la drept și am luat.
Ce amintiri vă leagă de muntele Ceahlău?
– Pentru că îmi plac științele naturii, orice mă leagă de munte: piatra, frunza, traseul, cărarea, orizontul, arboretul, păsărelele, răsăritul și apusul de soare, urgiile și stihiile muntelui, am prins vânturi puternice. Am mers și pe trasee marcate și pe trasee nemarcate pe care le cunoșteam. Pe traseele marcate de regulă urcam muntele nu în sezon, când e multă lume, ci în afara sezonului și în special toamna, sfârșitul lui octombrie, noiembrie este nemaipomenit. Muntele este clar, orizonturile sunt clare, e foarte frumos.
Am făcut odată traseul „Drumul prințului”. Am plecat cu un grup și ne-am răspândit, iar eu am rămas de grup. Drumul Prințului pornește de sus de pe platou, în coborâre spre cascada Duruitoarea, se coboară în 10-15 minute. Se merge pe sub abruptul muntelui, pe sub stâncă, e o cărare folosită mai mult de animale. Eram în total 5, dintre care 2 cunoșteau muntele. Dar greșeala cea mare a fost că am plecat la ora 7 seara. Ne-a apucat ploaia pe parcurs. După ce am terminat cu abruptul am intrat în pădure prin Poiana Nicanului, eu am rămas puțin mai în urmă și m-am pierdut de grup. Grupul nu a staționat. Regula pe munte este ca grupul să fie compact, să nu se rupă cineva de grup, iar dacă s-a rupt cineva de grup să îl recupereze. Și am mai strigat eu, au mai strigat ei, s-au dus în drumul lor, dar eu am realizat totuși cam unde sunt. Și eram în tricou, în pantaloni scurți, telefon nu era atunci în 1991, ne-am mai strigat, ei au spus că au mai făcut un foc pe cărare când au ajuns undeva. Pe urmă am simțit că sunt pe drumul cel bun, un urcuș puternic, care mă ducea în tranșeul de la Dochia, nu departe, înspre 7 Noiembrie, după Morminte. Traseul este: de la Fântânele, calm, frumos, plăcut și așa mai departe și ajunge la Morminte, începe partea de urcuș, pe urmă se ajunge la primul platou și pe urmă la al doilea platou. Eu eram după Morminte și realizam că eu sunt după Morminte, deci nu înainte. La Morminte se spune așa pentru că acolo sunt îngropați mulți nemți, este și un mic monument acolo. Și urcam, bineînțeles erau urzici, zmeuriș, tot felul de plante înțepătoare și așa mai departe, ud, dar n-am intrat în panică deloc fiindcă eu știam că sunt sub cărare undeva. Și la un moment dat aud o picătură de apă într-o conservă. Zic „sunt salvat, sunt lângă traseu”. Și n-a durat mult și cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă am ajuns în cărarea pe care o cunoșteam foarte bine, cărare care e dreaptă acolo, e un fel de bulevard, bulevardul Paulista, e un bulevard frumos și după ce am văzut luminile Durăului, chiar dacă ploua în continuare, am ajuns la cabană. Înăuntru era lumină, dar nu era nimeni pe acolo. Eu nu aveam ceas și am strigat în zona dormitoarelor. A ieșit cabanierul și l-am rugat să îmi dea o lanternă să mă duc după grup. A spus: „Nu, rămâneți aici în noaptea asta”. L-am întrebat: „Cât e ceasul?” „E ora 2”. A doua zi, uitându-mă întâmplător într-o oglindă, eram speriat. Aveam o dungă pe aici pe gât, probabil un vrej, ceva mi-a făcut o zgârietură puternică. La 3 jumătate noaptea am auzit tropăituri. Zic: „Sunt băieții de la salvamont, mă caută pe mine”. Au luat confirmarea că sunt acolo și au dormit și ei acolo. A doua zi m-am bucurat de o dimineață frumoasă, am urcat cu ei în continuare, ei mergeau spre Dochia, spre salvamont și eu de acolo am coborât pe un traseu nemarcat la cabana noastră, distanță de o oră și ceva.
O altă pățanie: pe Bistra Mică se poate ajunge cu mașina la Stănile și la schitul de acolo, la biserica de acolo. Împreună cu câțiva prieteni cunoscători foarte buni ai muntelui ne-am sfătuit să mergem la cascada de pe Bistra Mică, dar pe drumul cascadei, pe jgheab. Totul era acoperit datorită iernii. Și am urcat noi până unde trebuia, am folosit și pioletul și coarda și așa mai departe. Și am stat acolo, am mâncat, după care am zis „hai să coborâm”. După mine mai erau doi, toți au mai coborât și cu coarda. La un moment dat sub mine, de fapt undeva pe un platouaș de unde începe urcușul greu, acolo s-a rupt gheața sub mine și m-am dus într-o găleată a cascadei. Dar faptul că nu am fost singur am fost scos de acolo că altfel nu ieșeam. Eram în găoacea, în căldarea cascadei și orice aș fi făcut nu reușeam să ies. Mi-am aruncat o coardă să mă prind ca să mă scoată și până la urmă m-au scos cu hamul. Și eram murat complet fiindcă aveam șuvoiul de apă pe mine.
Preferați iarna sau vara să urcați pe munte?
- Muntele este frumos în orice sezon.
Ne puteți spune o legendă legată de munte?
– Nu prea știu legende decât cea de pe traseul acela cu stânca Dochiei, dinspre Izvorul Muntelui, avem stânca Dochiei unde era traseul preferat al doctorului Gheorghe Iacomi și este și o placă dedicată în memoria lui acolo la stânca Dochiei, undeva pe traseul Jgheabul cu Hotar. Acesta e un jgheab imens, frumos, spectaculos între cabana mediului și cabana Dochia.
– Urcând de atâtea ori pe munte, ați găsit peșteri unde au locuit pustnici?
– Sunt locuri renumite, pe Ghedeon, fundul Ghedeonului, sunt, nu mai rețin exact. Am întâlnit chiar și oameni care căutau refugiu acolo, prieteni chiar. Un prieten de-al meu a căutat locuri unde să se refugieze. Dar locuri ale foștilor pustnici nu am întâlnit.
Credeți că și în ziua de astăzi sunt pe Ceahlău pustnici?
– Eu zic că sunt. Însuși schitul de la Cerebuc, pe care îl cunosc și cunosc ce era înainte în Poiana Cerebucului în ’90 – ’91. În ’92 sau ’93 s-a făcut aici schit. A fost schit și în Jgheabul Mare, pe traseul Jgheabul cu Hotar. Dar au fost stihiile naturii care au mai măturat pe acolo. Jgheabul Mare a fost schit, pe urmă au venit și s-au instalat aici la Cerebuc. În ’92 s-a făcut prin părintele Gherontie, care acum e la Petru Vodă, e altcineva stareț la Cerebuc. Pe timpul lui s-a ridicat, s-a pictat, s-au construit chilii. Iar eu stăteam, față de schitul Cerebuc pe partea astalaltă a muntelui, spre Dochia. Deci schitul Cerebuc e pe partea cu drumul Axial, iar cabana asta era spre La Sahastru. Însăți denumirea de Sahastru este tot o denumire legată de cei care iubeau sihăstria.
E un lucru foarte bun că s-a refăcut Axialul, deci e la îndemâna oricui să meargă la schit.
– Acum da. Dar eu am făcut traseul la picior.Deci eu stăteam la cabana Sahastru, cabana de vânătoare, mai sus de șosea, cam la cota 1200. Și am făcut traseul și pe jos, până la Călugăreni.
Nu vă era teamă de animalele muntelui?
– Nu. Trebuie să fii discret, atent. O metodă ar fi atunci când mergi prin locuri cam pustii și în special în zone de jgheaburi, că animalele mari, mă refer la urși și la mistreți, care stau prin jgheaburi, să fii atent la duhoarea lor pe care o simți de multe ori. Se mai recomandă ca să faci zgomote din când în când și atunci animalul pleacă. Să nu-l surprinzi cumva odihnindu-se în drumul tău. Într-un traseu încoace spre Fântânele de la cabana Sahastru, pe cărarea de vânătoare întreținută de când se făceau vânători puternice în Ceahlău, se ajunge la un moment dat cam în fața Buhalniței și este o piatră numită Stânca Sârbenilor. Sus este un platou foarte frumos de unde se vede lacul, Buhalnița și așa mai departe. Dar fiind imprudent, când am ajuns sus în partea dinspre lac am văzut un platouaș de 4 m² cu mușchi și totul ars, acolo a stat mult domnul Vasile Ursu, ursul, și era locul lui de odihnă și de singurătate. Ori dacă ne întâlneam cumva unul dintre noi trebuia să cedeze…
(Va urma)
Alexandru ANDRIEŞ
