Propunerea de a face o ”ciobănească” a venit dis-de-dimineață de la organizatorul Festivalului Haiducilor de la Grințieș, prof. Daniel Dieaconu. Adică o vizită la o stână undeva pe unul dintre vârfurile care străjuiesc comuna. Alte amănunte nu a dat, doar că nu e cazul să ne gândim să folosim mașina din dotare. La locul întâlnirii, o stație de alimentare cu combustibil, 3 mașini de teren și oameni cunoscuți: prof. Elena Preda, inspector școlar, Viorel Nicolau, bibliotecar, un profesor de istorie, care predă la Constanța, Luțu Gabor, mâna dreaptă a profesorului Dieaconu și membru al grupului Vasile cel Mare, plus câțiva cu care facem cunoștință. Lângă o Toyota masivă și murdară, un bărbat îndesat dar bine făcut, cu o față rotundă și zâmbitoare, sigur pe el și extrem de volubil. Peste câteva minute am aflat că el este de fapt omul care a făcut posibilă ”ciobăneasca”. Când am făcut cunoștință s-a prezentat simplu: Ionică Tătaru.
Și din prima ne-a servit o declarație de dragoste pentru locurile natale, ”vedeți dv, eu nu pot pleca din locurile astea, sunt cele mai frumoase, am fost în Europa, am vizitat, mi-a plăcut, dar eu să plec de aici în altă țară, să mă stabilesc acolo, niciodată!”
Drumul spre stână, demn de o competiție off- road
Plecarea s-a făcut din Grințieș sat, cum spuneam, cu trei mașini. Am fost preluat de Ionică Tătaru, care a luat din prima poziția de antemergător. Drumul, la început lin, s-a transformat, după ce am trecut printr-o locație gospodărită chiar de șoferul nostru de ocazie, într-un fel de torent plin de pietre de toate mărimile, unele de zeci de kilograme.
”Când plouă se rup pietrele, vin torenți și nu ai ce face. Aici doar așa urcăm, la 2-3 zile, dacă n-ai mașină, n-ai nici o șansă. Da uitați-vă cât e de frumos. E greu să faci treabă, dar cât e de frumos.”
Peisajul, într-adevăr, îți taie răsuflarea, dacă reușești să ridici privirea din râpele pe care nea Ionică le consideră drum un pic mai denivelat. Munții din jur par să devină din ce în ce mai prietenoși, probabil și timpul frumos întărește aceeași impresie. Curios, întreb până unde vom urca. Cu un zâmbet care părea să spună, lasă că vezi tu, Ionică ne-a arătat cel mai înalt vârf care se vedea din locul unde eram.
”Urcăm pe Mucileanu, până în vîrf. Dacă ajungem toți…”, a completat cu scepticism privind în urmă la masinile din spate, aparent mai fragile. Aparent, pentru că în ciuda pietrelor, copacilor căzuți în drum, a pantelor pe care nu credem vreodată că pot fi urcate de o mașină, caravana veneau din urmă, printre pietre, grohotiș și lemne.
”Vedeți, unii zic că nu merită să mai crești animale, e greu, nu găsești oameni, greu vinzi laptele, produsele, îți distrugi mașinile, eu am mașina mea cu motorul distrus, aștept să vină unul nou din Anglia, asta e a unui prieten, dar când vezi cât de frumos e aici, nu te poți lăsa. Eu nu pot, asta e”.
Stâna din vârf de munte
Ionică Tătaru este un om înstărit și realizat, după oricare standard. Material, nu se plânge. Este sănătos și bucuros că are copii realizați. Îi pare un pic rău, deși nu spune asta, că nu prea știe cine îi va duce mai departe tradiția, dar trece repede peste. Este respectat în comunitate, are păreri foarte ferme acolo unde se pricepe. În calitate de consilier local nu a ezitat să arate că cei care se ocupă de administrarea pădurilor în numele prințului Sturza nu-și respectă angajamentele. Că asta l-a ars la buzunar, este o altă problemă, dar nu regretă că a făcut gestul. În definitiv, era vorba de munca oamenilor și respectul datorat față de ea.
Iar el respecta munca mai mult ca orice.
La stâna de pe Mucileanu, cerul pare mult mai aproape. Aici animalele, vaci și porci, mai stau doar câteva zile, urmând să fie duse mai jos. Nea Tătaru are doi oameni care fac tot ce trebuie, de la îngrijit animale, muls, pregătit laptele pentru ca să scoată tot ce se poate din el
Evident, nu se putea să nu asistăm la procesul de pregătire a cașului, întârziat în ziua respectivă tocmai pentru ca să-l putem imortaliza. După care a urmat, nu se putea altfel momentul preparării unui balmoș adevărat, apreciat la adevărata lui valoare de toți musafiri.
Luțu Gabor, om care pare parcă desprins din vechile povești cu haiduci și păstori, a buciumat și, după balmos ne-a cântat un cântec ciobănesc, care sigur a fost mai la el acasă în vârf de munte decât pe scenă.
Evident, s-au ținut lecții de preparare a cașului, a balmoșului și s-a povestit mult, despre munți, despre animale, despre tradiții, familii.
Împotmoliți în munte
Cum în ”Poiana lui Vasile” se făceau deja pregătirile pentru a doua zi a Festivalului Haiducilor, iar principalul organizator – Daniel Dieaconu – era cu noi, a venit vremea plecării. Și pentru ca musafirii să fie impresionați cu totul, s-a ales o altă rută pentru coborâre, pe vârful Hurduga, după care trebuia să coborâm pe Dealul Gol spre locul de plecare din Grințieș Sat.
Prima mașină, Toyota condusă de Ionică Tătaru și celelalte două mașini au început coborârea. Să nu credeți că a fost o coborâre obișnuită. Deloc, drumul era la fel de pietruit și hărtănit ca și la urcare, parcă mai mulți copaci doborâți, dar și mai multe gropi, unele acoperite de apă, adevărate capcane. Mai ales în zonele unde s-a și exploatat, științific, pădurea.
După momentul în care o mașină s-a pierdut, am ajuns și în situația ca Toyota din față să se încline periculos, să prindă un șant într-o groapă și ne-am trezit pe-o parte, noroc, vorba unui pasager, că eram culcați pe partea cu malul înalt. Am revenit la normal cu greu, greu de tot, noroc că a doua maşină avea cabestan și ne-a tras. După care nea Ionică, supărat, a încercat să meargă mai departe pe drumul care era de fapt o râpă adâncă și mlăștinoasă, așa că, previzibil și cu noroc, din nou cabestan, mers cu spatele câteva sute de metri, întors cumva pe ceva ce se numea drum forestier și coborât pe alt drum.
Cum necum, după vreo 5 ore ne-am întors de unde am plecat, unii mai pământii la față, toți bucuroși de ce-am văzut și simțit în vârf de munte. Și chiar dacă n-a spus-o nimeni, că am ajuns întregi la mașinile noastre de oraș.
Valentin BĂLĂNESCU
P.S.: Mulțumiri speciale gazdei Ionică Tătaru, pe care merită să-l cunoașteți în orice ipostază, dar mai ales în cea de om îndrăgostit de ceea ce face și profesorului Daniel Dieaconu. Iar cel care va avea ideea de a crea un traseu turistic de off-road pentru amatorii de senzații tari și mâncare ciobănească va avea sigur clienți și profit.
Material publicat în Mesagerul de Neamț în septembrie 2022.
