Poveştile muntelui: Floarea de colți sau floarea reginei

Era începutul lui iulie 106 și împăratul Traian sosise în fața cetății Sarmisegetuza, cetatea lui Decebal şi locul marelui templu al lui Zalmoxis. Adusese baliste, catapulte, ziduri mobile şi berbeci mari de bronz. Bicilis, nemernicul confident al lui Decebal, trădase locul de unde venea apa în cetate, prin dale mari de marmură şi luptătorii din cetate rămăseseră fără apă. Decebal i-a adunat pe sfetncii săi şi le spuse dorinţa sa: neavând urmaş pe linie bărbătească, căci Gebeleizis murise în luptă, fiica sa mai mică, Dochia, să le fie regină. Regele hotărâse să nu cadă viu în mâinile romanilor. Dochia trebua să fugă spre răsărit, spre ţinuturile carpilor şi costobocilor şi să continue războiul. De va fi să afle drag pe vreunul dintre tarabostesii dacilor, acesta să le fie rege. Dar doar de era o căpetenie de frunte a neamului lor.

Dochia fugi şi scăpă teafără spre răsărit, la cetatea Petrodava, dincolo de Kogaiononul de răsărit, dar tatăl ei se sinucisese, urmărit de cavaleria romană. La început de august, Traian primi capul şi mâna dreaptă a lui Decebal într-un sac aspru de cânepă şi proclamă Dacia provincie romană. Porni apoi spre nord şi răsărit cu legiunile pentru a distruge cetăţile dacilor. A cucerit şi Petrodava, dar Dochia scăpă încă odată şi fugi spre muntele cel mare din ţinutul acela. Au urmat-o câţiva oşteni vrednici, ce juraseră să o apere pe regină. Împăratul îi pierdu urma şi pentru că spulberase şi ultimele rezistenţele dacice, plecă spre Roma încărcat de bogăţii pentru a celebra triumful.

Dochia rămăsese în răsărit cu credincioşii ei. Romanii au păstrat doar câteva luni un castru lângă Petrodava şi apoi au trecut munţii spre apus. Dacii liberi locuiau în aşezări slab fortificate, urmându-şi îndeletnicirile de veacuri. Deseori atacau castrele romane şi de multe ori romanii răscumpărau pacea şi liniştea hotarelor. Dochia urca adeseori pe muntele stâncos şi sterp să se roage zeilor neamului ei. Îi ceru zeului pământului podoabă de flori pentru muntele ei şi Zalmoxis umplu cărările şi padinile de puzderie de flori albastre ca cerul şi altele roşii ca sângele. A cerut zeului şi flori albe, strălucitoare, precum straiele ei de fecioară şi galbene precum părul ei, asemănător grâului de lângă fluviul cel mare, Donaris. Zalmoxis a dăruit fetei flori galbene, în mari buchete pe sub stânci, dar pentru florile albe a rugat pe zeul cerului, Gebeleizis. Acesta a desprins câteva stele strălucitoare şi le-a aruncat spre stâncile colţuroase ale muntelui şi în fiecare colţ de stâncă au apărut flori albe, strălucitoare în razele soarelui precum stelele. Dacii le-au zis „florile reginei” sau „florile de colţi”, iar florile apărute din scânteierile împrăştiate prin iarbă le-au numit „florile fecioarei” sau „crinii de munte”. Florile reginei Dochia le aflăm pe colţi de stâncă pe Ceahlău, acolo unde s-au născut prima dată, dar şi în Retezat, Bucegi sau Făgăraş. Dar cele mai multe sunt şi acum în Ceahlău, pe muntele reginei Dochia, aşa după cum ne spune povestea…

Culeasă şi prezentată de Daniel DIEACONU