Bistricioară, apă dulce/ Cin-te bea/ Nu se mai duce... Cam aşa sunau doinele şi cântecele noastre, pentru că marea majoritatea aşezărilor se aflau pe malul apelor. Firesc. În afară de aer, apa e o condiţie esenţială a vieţii. Tocmai de aceea strămoşii noştri o venerau.
„Bistricioară, curgi la vale/ Şi vezi multe-n a ta cale/ Eşti limpede ca cristalul…”. Era odată…
M-am născut acum vreo şaizeci şi doi de ani pe malul stâng al Bistricioarei, într-un bordei: o cameră de cinci pe şase şi o bucătărie de doi pe cinci. Doamne, ce frumos era! Din mai până-n septembrie dormeam cu geamul deschis. Toată noaptea auzeam susurul apei. Dimineaţa, pe la patru începeau să cânte păsările. Apoi soarele îmi bătea în geam, dându-mi „Bună dimineaţa!”.
Mă uitam după mama şi o vedeam venind de la „vale” cu ceaunul în mână. Făcea mâncarea de dimineaţă, apoi, după ce răsturna mămăliga, punea deasupra ceaunului un tifon găurit, aşeza tuciul în apă şi, în jumătate de oră, îl scotea plin de grindei, zlăvoci, boişteni. Ciorba era asigurată.
Pe vremea aceea mai circulau plutele. La Moci era un şpraiţ, un fel de baraj, la Milea Platon. Când se oprea apa, rămânând cam jumătate din debitul normal, în bălţi era peşte mărunt cât lumea. Puţini erau cei care luau câte ceva. Se uitau la cei mai mari.
Îmi amintesc că eram mic şi mergeam cu mătuşa mea, Lucreţia, la fân la un vecin. M-a luat în cârcă, pentru că apa era cam dublă ca adâncime faţă de acum. A observat că pe malul celălalt se zbătea ceva. M-a lăsat, a trecut apa şi s-a întors cu un peşte aproape cât mine de lung. Era o lostriţă lovită de o plută. Avea doar vreo opt kilograme şi jumătate.
Am mai crescut şi toată ziua eram pe baltă. Făceam baie şi pescuiam. Ce viaţă fericită! Nu eram intrat în şcoală, iar vara părinţii mei mergeau pe la Barasău, cu alţi vecini, la zmeură. Era un câştig: un kilogram de zmeură se plătea cu patru lei. Tot atât era şi o pâine neagră. Aţi cules vreodată zmeură din pădure, din zmidă?! Crengi, urzici, şerpi, muşte… Câte boabe de zmeură intră la un kilogram?!
De luni până sâmbătă eram stăpânul casei. Aveau ai mei un cal, o vacă, un viţel, un porc, cinci-şase miei, zece-douăsprezece găini, iepuri, nu ştiu câţi, căci de multe ori mâncau cu şobolanii (se oploşiseră şi ăştia câţiva) şi eu nu ştiam să număr peste zece. Făceam treburile, duceam lapte la contract (vaca o mulgea o mătuşă) şi aveam timp şi de hârjoană.
Doamne, mai întoarce vremurile! Alergam pe prund cu picioarele goale, săream în apă, ne bălăceam, ieşeam pe mal şi ne întindeam pe nisipul fierbinte. „Duceam” o gospodărie şi aveam timp şi de năzdrăvănii. Ne era sete, beam apă din Bistricioara. Spuneau bătrânii că dacă „trece de nouă pietre e curată”. Dar acei înaintaşi ai noştri considerau că apa e sfântă: nu aruncau o mizerie, cât de mică, în ea, iar dacă vedeau pe cineva care încerca să „spurce apa” era ocărât şi marginalizat. Oricine voia să mănânce un păstrăv, clean, lipan, mreană, scobar etc. era de ajuns să meargă cu o japă de alun, o bucată de lăţ, un cârlig, uneori făcut şi dintr-un bold, o oră şi prindea trei, patru bucăţele. Dar civilizaţia a urcat şi la munte, drumul naţional a fost asfaltat şi s-a electrificat comuna. Adio praf, adio lămpi cu petrol… Mai ales curentul electric a fost ca o mană cerească. La ce nu foloseşti energia?! Unii au descoperit că un fir introdus în apă face ca „tot ce mişcă să nu mai mişte“. De la insecte, larve şi până la peştii cei mari au căzut pradă lăcomiei. Şi, ce e mai dureros, erau culeşi doar cei mari, cei mai mici şi mijlocii rămânând să putrezească pe malul Bistricioarei.
După 1990 s-au retrocedat multe hectare de pădure. Iarăşi s-a făcut bine de trăit. La trei case era un gater. Oamenii aveau de lucru. Numai că se adunau munţi de rumeguş. Ce puteai face cu el?! Salvarea a venit tot de la apa Bistricioarei, care a cărat spre lac zeci de tone de deşeuri lemnoase. Rumeguşul putrezit e un bun îngrăşământ, dar cel fin, depus pe branhiile peştilor îi sufocă. Şi, ca un blestem, la cele amintite, s-au adăugat sticlele de toate felurile, ambalaje, haine uzate, animale moarte, tot ce e de prisos în gospodărie. Apa a devenit o groapă de gunoi încăpătoare şi primitoare. Ea curge neobosită spre lac, doar că e mai slăbuţă, mai împuţinată. Undele, altădată limpezi, sunt tulburi şi spumoase. Susurul dulce seamănă cu o doină de jale. Dar cine s-o asculte?! Peştii au devenit o raritate, iar de cutezi să o treci, rişti să te alegi cu iritaţii sau alte boli de piele.
Ilie ALEXANDRU
