Din cele mai vechi timpuri ocupaţia de bază a românilor din zona de munte a fost creşterea animalelor. Dintre acestea la loc de frunte era oaia. Nu exista familie care să nu aibă cel puţin 4-5 oi. De la ele se obţinea laptele – din care se făcea caşul, urda, untul – mielul de Paşte, dar mai ales lâna. Aceasta era nepreţuită pentru gospodine. Din ea, mâinile dibace ale acestora meştereau aproape toată îmbrăcămintea pentru familie: obiele şi colţuni (ciorapi), mănuşi, fulare, sumani, flanele, iţari, catrinţe. Din pielea de miel se făceau căciuli. Şi casa o îmbrăcau tot cu ajutorul oii: lăicere (covoare) de pus pe pereţi, cuverturi şi plocăzi ce se puneau pe pat, peste fân. Şi oghelele (plapumele) erau făcute tot cu lână.
Însă erau greu de spălat aceste minunăţii – spun asta pentru că unele erau adevărate opere de artă. Multe din ele, când erau îmbibate cu apă, treceau de suta de kilograme.
Nu cred că este o invenţie autohtonă, dar şteaza a rezolvat această problemă. Pe cât de simplă, pe atât de eficientă. Se spune, pe drept cuvânt, că aceasta este „bunica sau străbunica” maşinii de spălat cu bule.
Apele de munte vin înspumate la vale datorită diferenţei de nivel. Din albia principală pleacă o gârlă (un canal artificial) prevăzută în amonte cu o stavilă care se închide atunci când nivelul apei creşte. La capătul gârlei se află un jgheb îngustat şi înclinat pentru a da presiune apei. Aceasta cade de la înălţime cuprinsă între 0,5 şi 1 metru într-un ciubăr, un fel de cadă din lemn, prevăzut în partea superioară cu găuri de diferite forme (romburi, imimioare, etc.) prin care apa se scurge.
Când se ridică stavila, apa vine cu repeziciune şi curge de la înălţime în ciubăr. Jetul de apă ajunge până aproape de fundul vasului, apoi se ridică cu bulbuci (bule de aer) pentru a se scurge prin acele găuri superioare. În acelaşi timp, datorită rotaţiei pământului, apa are şi o mişcare circulară. În această apă sunt aruncate obiectele mai grele din cele menţionate mai sus. Trebuie să nu fie prea multe pentru a putea fi învârtite şi rotite după bunul plac al apei. După o oră, două sunt scoase cu ajutorul unei caţe, asemănătoare cu cangea folosită de pompieri şi întinse pe grindă spre uscare. Evident, apa trebuie să fie limpede. Nu se adaugă detergenţi, nu se consumă curent.
Astfel de instalaţii au existat pe raza comunei Grinţieş aproape în toate satele: la Bradu avea Dumitru Diaconu, unde mai funcţionau şi o moară şi un circular ce foloseau tot forţa apei, pe Grasu la Chelăreni, la Podul Grasului la Vladimir Astăcioaiei – şi el avea moară şi circular – în Grinţieş la Vasile Tomescu, care îşi întruchipase şi un gater, pe Grinţieşul Mare la Ion Feraru.
În prezent mai funcţionează două: la Bradu unde Milică Diaconu duce mai departe tradiţia tatălui şi pe Grasu, de care se ocupă Dumitru Chelaru şi Ion Astăcioaiei. Simplu, dar eficient şi ieftin. Să ştiţi că nu duc lipsă de clienţi, pentru că „nepoata” nu suportă greutăţi mari. S-au schimbat vremurile!
Ilie ALEXANDRU, învăţător, meşter şi rapsod popular
