A fost odată o vreme în care vasele din lemn erau la mare căutare, iar făuritorii lor de-asemenea. Din zori de zi și până-n noapte creau fel de fel de vase de lemn de toate dimensiunile care erau puse la loc de cinste, fie în pivnițe, în gospodăriile oamenilor sau folosite în diferite activități agricole. Tehnologia a redus la tăcere și acest sector, dar parcă în ultimii ani, ușor, ușor se încearcă o revenire asupra unor meserii pierdute.
Protagonistul de astăzi este un meșter popular, un tânăr de numai 35 de ani, dl Brocea Petru din satul Topoliceni, comuna Poiana Teiului care practică o meserie frumoasă și e unicul din zona noastră. Putem spune că dogăritul este o altă meserie rară pentru aceste timpuri.
Când am ajuns în gospodăria acestuia, mare ne-a fost mirarea; lucra alături de soția sa la o piesă de mobilier în formă de butoi. Ne-a poftit în atelierul dânsului, unde trona o ordine bine definită a tuturor uneltelor, iar vasele de lemn de diferite mărimi așteptau să plece la noii proprietari, mândri de frumusețea lor. Dl. Petruț ne povestește că a furat meseria tatălui, pentru că de mic a simțit chemarea lemnului, acea chemare pe care numai meșterii o simt. După trecerea la cele veșnice a tatălui, tânarul nostru a decis că vrea să ducă meseria de dogar mai departe și că are nevoie de tot timpul necesar pentru a o practica. Astăzi petrece ore întregi în atelier unde produce fel de fel de vase din lemn. Clienții principali sunt crescătorii de animale, dar acum toată lumea vrea o galeată din lemn(apa are alt gust), o bărbânță pentru brânză, o budacă sau un ciubăr. Unii clienți vin cu o poză, iar dl Petruț cu sârguință și pricepere onorează comanda. Se știe că lemnul are proprietatea de a absorbi umezeala din brânză, spre exemplu, pe când plasticul închide ermetic şi brânza se strică repede!
Metoda de lucru este una tradițională și cât se poate de simplă, fără a implica tehnologia modernă. Toporul, gealăul, abricul și câteva unghiuri din lemn sunt lucrurile de are nevoie meșterul nostru. Materia primă este molidul, pe care îl procură numai în lunile de iarnă, acesta vine crăpat în șpan, ceea ce-i conferă produsului finit o rezistență crescută în timp. Cu ajutorul abricului își creează unghiurile, apoi toate operațiile sunt manuale. Soția îi este și ucenic,și, cât ai clipi, vasele sunt gata de vânzare.
În breasla dogarilor, a celor care știu să dea viață și sens lemnului, nu mai sunt atât de mulți, dar dacă a mai rămas câte unul trebuie să-l încurajăm și să-l sprijinim așa cum putem. Dar mai ales să ne reeducăm și să înțelegem importanța și avantajele lemnului pentru o viață mai sănătoasă înlocuind plasticul cât mai mult posibil!
Luţu GABOR, meşter popular
