Dialogul dintre om și natură e la fel de vechi precum omenirea. Pădurea le-a oferit oamenilor acestor pământuri lemnul din care şi-au construit casele, materia primă pentru piesele de mobilier şi pentru obiectele necesare traiului cotidian. De la cioplitul în mod arhaic al lemnului s-a ajuns la dezvoltarea unei remarcabile arte.
Pentru ca lemnul să se lase modelat, meșterul trebuie să îl cunoască, să îl iubească, să-l simtă. Dacă în anumite perioade de timp, fiecare persoană încerca să-şi încropească în gospodăria proprie obiectele necesare, cu timpul, acest lucru a început să fie făcut de anumiţi meşteri – dogari, tâmplari, rotari.
Multe dintre motivele ornamentale de pe lucrările în lemn sunt motive străvechi, legate de cultul astral, zoomorfic, fitomorfic – cercul, roata, steaua, şarpele, coloana, spicul de grâu – transmise din culturi precreștine. Aceste motive încrustate în lemn nu se găsesc doar pe piesele de mobilier, pot fi observate chiar şi pe obiectele de uz casnic (pe cozile lingurilor şi ale furculiţelor din lemn, pe furca de tors şi pe fusul ce sfârâie neobosit), pe bâta ciobanului de la stână, pe coada baltagului.
Azi, plutele nu mai coboară pe Bistrița, însă pietrele râului șoptesc nostalgic despre vremurile în care treceau plutaşii de la Dorna spre Poiana Teiului, Bicaz, Piatra Neamţ, Galați. Aici, în zona Broşteni-Borca, condiţiile geografice au fost prielnice exploatării și prelucrării lemnului.
Posibilitatea de a câștiga sume foarte mari din exploatarea lemnoasă nu este o chestiune doar a prezentului. Acest aspect l-au descoperit, cu sute de ani în urmă, arendașii. Ei luau în arendă moșiile boierești (azi am spune că le concesionează), exploatau pădurile și populația locală, pentru a obține câștiguri cât mai mari. Se practică inclusiv aducerea de forță de muncă din alte zone.
Lucrul în pădure se desfăşura în mai multe faze. Prima fază consta în tăiatul lemnului în pădure. În copac se făcea o tapă (se eliminau câteva aşchii) cu toporul şi se stabilea astfel partea în care urma să cadă arborele. Se tăia cu joagărul, un ferăstrău manual, ce poate fi considerat strămoşul drujbei. Joagărul sau bestia se mai foloseşteşi astăzi în satele de munte. Are o lamă de aproximativ 1,5 metri, cu dinţi mari şiînclinaţi oblic. La cele două capete este câte un mâner de lemn. Lemnul doborât era apoi fasonat. Această etapă de lucru însemna curăţirea arborelui tăiat de crengi şi de vârfuri. Muncitorii forestieri foloseau numai topoarele pentru această activitate. Copacii fasonaţi erau corhăniţi în jgheaburi.
Pe malurile pâraielor se adunau cantităţi mari de material lemnos ce urma să fie transportat cu plutele către oraşe. Din Dârmoxa şi din Neagra Broşteniului, lemnele erau coborâte cu boii sau cu caii, iar uneori se formau direct plutele.
Plutele erau de mai multe feluri: plute de catarguri, plute de grinzi, plute de raiele. Un bătrân plutaş, Gheorghe Cârjă, ne-a povestit despre munca acestor vrednici bărbați: „Mai întâi se alege buzarul. Acesta este, de fapt, prima parte a unei plute, făcută din lemn subţire şi mai uşor – până la douăzeci şi cinci de bucăţi. De obicei, se făcea din vârfuri de brad, cu lungimi ce puteau varia de la 10 la 15 metri. Pe buzar era fixată cârma. Lemnele erau legate între ele cu gânjarul (o sârmă groasă). Peste lemnele ce formează buzarul se aşează cordarul. Prin cordar se înţelege un lemn aşezat în sens invers care are rolul de a fixa şi de a delimita în acelaşi timp tablele unei plute. Se găureau cu sfredelul şi se fixau lemnele de el cu gânjarul.
Plutele erau din două, trei, patru sau chiar cinci table. Un plutaş priceput ducea o plută ce avea 250 până la 400 de metri cubi de lemn. Butucul mai gros din componenţa unei table purta numele de curariu. Transportul lemnului cu pluta implica existenţa unor amenajări speciale pe cursul pâraielor şi a râurilor. Aceste amenajări purtau numele de haituri. Haitul este un mini-baraj ale cărui porţi erau ridicate de un hăitaş ce acţiona pe un călcător. În dosul haitului se amenaja un şpraiţ care consta în podirea pârâului sau a râului pe o suprafaţă de aproximativ 30 – 40 de metri. Acest şpraiţ era construit pentru a permite plutelor să alunece şi în perioadele secetoase în care debitul apei nu era suficient de mare. Transportul lemnului cu pluta s-a făcut până prin anii ”70, apoi a fost înlocuit treptat cu remorcile.”
Plutaşii vorbesc cu nostalgie despre acele vremuri. Ei spun că se simţeau la fel de importanţi ca un căpitan de vas. Trebuiau să ducă la destinaţie câteva sute de metri cubi de lemn. Existau şi întâmplări neplăcute, cum ar fi înţepenirea plutelor în maluri. În astfel de situaţii tablele din spate veneau peste cele din faţă, lemnele se ridicau unele peste altele şi, de multe ori pluta trebuia reaşezată. Stâlpul de care se legau plutele în timp ce se lucra la ele se numea cazâc. Acesta se făcea dintr-un lemn gros şi era bătut adânc în pământ.
Din plutele de demult a rămas doar povestea câte unui plutaş bătrân şi haiturile prezente şi astăzi pe cursurile unor râuri. Între Vatra Dornei şi Broşteni se pot vedea şi astăzi haiturile de la Zugreni, mărturii ale unor vremuri apuse.
De la Broşteni la Borca a mers chiar marele povestitor Ion Creangă cu pluta. „Aproape de Florii, profesorul Nanu mi-a dat drumul acasă, şi de la Broşteni am venit cu nişte plutaşi, pe Bistriţa, la Borca; de la Borca, cu o rudă de-a mea pe Plaiul Bătrân, în Pipirig.”
Paula BONDAR
