Ghicitoare: „Care nod nu poate fi dezlegat?”
(etaref iiac la lec)
Apelăm la imaginația noastră și ne reîntoarcem în timp; deschidem ușa de la tindă și pășim într-o casă de demult unde simplitatea tronează, izul care ne întâmpină este un amestec de lut, lână și fum, fragranțe rămase în trecut, iar elementele din interior reprezintă o parte a identității noastre naționale.
La lumina opaițului, la gura sobei, sau în lumina naturală a zilelor în care nu se lucra pământul femeile de odinioară cu iscusință și pricepere creau adevărate opere de artă. În casele sărăcăcioase ale străbunilor aceste minunății reușeau să reînvie un perete lipit cu lut, o scândură ruvidă, niște straie ponosite și uite-așa s-au născut micile ateliere de creație individuale și colective. Lutul bătut de pe jos era acoperit cu preșuri țesute în dungi multicolore, pereții proaspăt vopsiți cu sâneală (un amestec de var cu un colorant albastru) decorați cu câteva carpete viu colorate în motive florale. Un ștergar mai lung pe care erau cusuți niște trandafiri arătoși încadrează o icoană pictată pe lemn și alta pe o bucată de piele de miel. Fețele de masă, ștergarele, covoarele, straiele populare erau elementele care transformau căminele austere în case primitoare, atrăgătoare și frumoase. Masa era acoperită cu o bucată de pânză cusută în motive geometrice și cele câteva străchini de lut cu tacâmuri de lemn îndelung folosite. Toate elementele se lucrau în casă organizându-se clăci aproape pe la fiecare gospodărie, astfel țesutul pânzei, torsul lânei cu toate etapele ei, vopsirea aței, crearea modelelor și realizarea acestora se desfășura într-o atmosferă de lucru acompaniată de voie-bună, glume, povești, întâmplări, superstiții, totul într-o armonie deosebită:
„Mândra mea mândru a tors,
Coborând pe scări în jos,
Într-o mână, cu făină,
În cealaltă, cu slănină!
Şi-a făcut o clacă-n pod
Şi a dat, la câine, tort!
(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)
Motivele tradiționale care erau cusute sunt inspirate din mediul înconjurător: modele florale cu frunzele dispuse simetric sau asimetric, spiralele care sugerează vrejul de dovleac, floarea cea mai îndrăgită este trandafirul, apoi ochiul boului, macii, crinii, ghinda, mugurii, frunza de vie, garoafa. Regnul animal constituia și el o bună inspirație, astfel coarnele berbecului reprezintă unul din motivele cele mai vechi, apoi capra, rândunica, calul, vulturul, melcul, păianjenul, vrabia, executate în tehnica broderiilor pline. Alte teme pe care le găsim cusute sunt: elementele cosmice, geometrice, simbolisme cu anumite semnificații legate de unele mituri și concepții vechi. Imaginația se contopește cu creativitatea, cu răbdarea și priceperea, rezultând o veritabilă comoară a trecutului.
Odată aleasă tema care urma să fie cusută, femeile cu experiență învățau pe cele mai tinere fiecare pas care trebuia urmat. Astfel aflăm că sunt nenumărate puncte de lucru care prin diversitatea lor crează o mare varietate și bogăție. Punctul înaintea acului este cel mai simplu, punctul „în urma acului” se folosește la conturarea și delimitarea broderiilor. Tighelul, punctul oblic, drugul, festonul, gura păpușii, brăduțul, punctul zig-zag, punctul ocolul, cruciulița, lănțișorul, steluța, ajurul, găurelele simple, duble și în zig-zag, cheițele constituie tehnica de lucru artizanală. Unicitatea acestor creații și valoarea lor nu au măsură.
Acum putem înțelege bogăția pe care o moștenim, ne putem imagina poveștile care învăluie aceste piese, dar și truda cu care au fost executate. Dacă în prezent le privim ca pe niște comori, cândva ele erau o necesitate. Lucrul manual era baza acelor timpuri, zestrea fetelor era făcută cu migală încă din fragedă pruncie. Sunt și strigături tematice, tocmai pentru a sublinia importanța acestei etape și a o face mai plăcută:
„Fă, Doamne, cânepa mea
Că-mi place-a lucra pe ea!
Când am fost la căpătat,
Mi-or strâns-o vecini din sat!
Când am fost la meliţat,
Porcii-n gură-o meliţară,
Câinii-n coadă o-ndrugară!”
(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)
Materia primă era: inul și cânepa acestea fiind cultivate în propriile gospodării. Procesul tehnologic era unul dificil și anevoios. După ce erau culeși în snopi și lăsați la uscat 3-4 zile se depozitau în topile. Topilele erau niște gropi săpate prin apropierea râurilor în care se așezau snopii uscați în rânduri verticale și orizontale, iar deasupra se puneau bolovani și se dădea drumul la apă. Rămâneau așa 8-9 zile după care erau scoși și lăsați iar la uscat, ulterior urmând melițatul și trasul la ragilă, iar după aceste procedee se formau fuioare pentru tors. Nu lipseau descântecele:
„Toarce, furca mea, şi-adună
Şi mă fă pe mine bună!
Toarce, furca mea, fuior
De cămaşe la fecior!
Toarce, furcă, şi tu, fus,
C-a fost badea şi s-a dus!
Toarce, furcă, şi tu, roată,
Şi-o fă pe nana bogată!”
(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)
Se scoteau furcile de tors și se făceau sculuri. Aceste sculuri trebuiau spălate, uscate și ghepănate la vârtelniță, făcute țevi la sucală și urzite. După acest procedeu anevoios pânza venea țesută cu ajutorul stativelor.
„La clacă, între vâlcele,
Vin fetele pe vedere,
Vin să-şi toarcă cânepa
Să se poată mărita!”
(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)
Închidem ușa de la tindă, ieșim din curte pășind ușor pe poteca pietruită unde un car cu boi merge agale spre pădure.
Roxana GABOR TĂNASE
