Era o noapte de toamnă târzie. Cam rece. Priveam cu admirație la Eugen, Mugurel și Gicu, colegii mei meseriași de la muzică, români, nu țigani, dar periculoși. Unul la scripcă, altul la scroafă, și ultimul, la dobă. Adică, vioară, acordeon şi tobe. Baza muzicii la noi în sat, la nunțile de rând. Gicu mai avea și un fluier cumpărat de la bâlciul de Duminica Mare, pe care-l proba din când în când. C-o stație si o boxă „Vermona”, controlam prin cântec, energia descătușată a 150 de munteni năpraznici. Rezistam încă. Transpirația curgea valuri, în ciuda ferestrelor sparte ale colțului din dreapta încăperii și ferestrele deschise.
Eram vornicel de nuntă și solist vocal. Cu câteva ore în urmă, adusesem alaiul la Căminul Cultural și toată lumea era mulțumită. Socrii cei mici scăpaseră de fată, mireasa se pregătea să devină nevastă, popa-și luase banii, socrii mari așteptau închinatul darurilor să-și scoată cheltuiala. Doar vânduseră vaca și tăiaseră porcul, iar paguba avea să se acopere după număratul banilor, dimineață. Țațele din bucătărie fierbeau sarmalele la foc, stimulate din când în când de socrul cel mare care împărțea cu zgârcenie dintr-o sticloanță cu aromă pătrunzătoare de prună. Doamne-ferește!, de nu s-or îmbăta chiar acum, în toiul nunții de oameni gospodari. Veniseră nuntașii de câteva ore, care cu căruța, care cu mașina, iar unii care locuiau aproape, pe jos. Mesele lungi din scândură de brad, înconjurate de bănci, frumos acoperite de hârtie velină, albă, furată de la fabrica Comuna din Paris, erau pline. De tavan atârnau ghirlande de hârtie creponată în nuanțe țipătoare. Undeva afară, invidioșii se pregăteau să întrerupă curentul de la firidă la miezul nopții și să-l redea numai după ce luau obolul, cum era datina nescrisă în satele noastre dragi. Câini jigăriți dădeau târcoale pe la ușa bucătăriei, ademeniți de mirosurile de friptură.
Eu, vornicelul nunții, adică maestrul rural de ceremonii nupțiale, încă mai stăteam în ușă cu plosca în mână, unealta cu care primeam tradițional invitații. Fusesem ajutat de nașii și nașele asudate care tocmai se așezaseră în cap de masă. Că la noi era tradiția cu nași cât mai mulți și daruri cât mai mici. Adesea câte un chiot slobozit de vreun nuntaș bine aghezmuit, străbătea prin tumultul muzicii și praful localului. Tineretul plecase acasă la ora când nuntașii se așezaseră la masă. Deocamdată dirijam repertoriul tarafului, în funcție de solicitările nuntașilor. Mai la final, aveau să dirijeze ei. Fiecare după gradele de la cap.
S-a furat mireasa! Vestea a căzut ca un fulger peste mulțime. Mirele a plecat întristat spre bucătărie, căutând nerăbdător sticla cu rachiu pe care-o ascunsese mă-sa într-un ungher, după ce-o răpise lui taică-su. Soacra mică zâmbea satisfăcută, dar un pic și îngrijorată. Dacă iese tămbălău cu cuscrii? Socrii mari căutau preocupați mirele și sticlele cu băutură pentru răscumpărare. Oare câte-or cere golanii? Muzica continua să cânte sârbe îndrăcite pentru a acoperi momentul delicat al programului. Mirele apăru într-un târziu, bombănind despre faptul că bătaia hoților va fi televizată.
Iaca apar hoții cu condurii miresei, plini de noroiul rural omniprezent pe căile de comunicație sătească, cu unul dintre tocuri rupt. Mirele scăpă ieftin cu 2 sticle de wisichi și 3 de șampanie ieftină și a primit mireasa sfioasă, frumoasă și rumenă în obraji. Aburii alcoolului cuprinseseră pe toată lumea. Muzica cântă 15 minute, mirii dansează în cerc, nuntașii dansează mireasa și pun bani în decolteul acesteia, după tradiție. Eugen cânta voios din vioară în mijlocul cercului, aproape de mireasă. Deodată se schimbă la față, vine aproape de mine și șoptește nedumerit: „Am încurcat-o, asta nu-i mireasa noastră!”. Hoții fuseseră la nunta din satul vecin și schimbaseră în glumă miresele. Mirele nu zicea nimic. Era supermulțumit de noua achiziție!
Ghiță DANDU
