Multe au fost întâmplările haioase, dar și cu tâlc, petrecute, de-a lungul vremii. în domeniul sportului. Și multe vor mai fi încă. O mică parte dintre cele trecute în istorie au fost consemnate de jurnaliști si (sau) scriitori celebri. În afara granițelor, printre mulți alții, a fost Brian Glanville. La noi, patriarhul domeniului este inegalabilul Ioan (Vanea) Chirilă, Cronicarul (neapărat cu majusculă!) care a făcut din însemnările sale pe teme sportivă adevărată literatură. El a fost secondat, cu brio, de oameni ai literelor scrise precum Radu Cosașu, Fănuș Neagu, Eftimie Ionescu, Mircea Ionescu, Mircea M. Ionescu, George Mihalache, Horia Alexandrescu, Radu Paraschivescu, pentru a aminti doar câteva nume.
Evident, mulți dintre ziariștii sportivi de la noi scriau despre fotbal, regele tuturor sporturilor. Dar au existat și jurnaliști specializați pe anumite domenii ale mișcării sportive. Modesto Ferarini scria despre automobilism, Romeo Villara despre ciclism, fiul său, Andi Villara despre atletism, Hristache Naum despre handbal, Emanoil Fântâneanu, ca și (la începutul carierei sale jurnalistice) Cristian Țopescu despre hipism. Sunt doar o parte dintre numele pe care, copil fiind, le silabiseam în paginile ziarului Sportul, de la granița anilor ’70 și ’80.
Puținele moment libere, când nu alergau de la o arenă la alta, ori de la sălile de sport la redacție, acești corifei ai presei sportive și le petreceau aruncându-și ironii nevinovate unii altora. Bunăoară, cronicarii partidelor de handbal erau luați în tărbacă de mucaliții microbiști de prin redacții. „Hadbaliștilor” li se reproșa risipa de teren la care se dedau sportivii practicanți, cei care alergau rapid între cele două semicercuri, lăsând de izbeliște zona… centrală. Niște inconștienți care zburau, ca nebunii, de la o poartă, aruncându-se în hoardă asupra celorlalte buturi, neglijând scurta parcelă din vecinătatea linie de centru. Lucru care, vezi bine, nu se întâmplă pe terenul de fotbal. Acolo, cei douăzeci de jucători de câmp își onorează titulatura prin jocul elaborat din zona care, mai nou, se numește „box to box”. „Hadbaliștii” obișnuiau să riposteze că, mai ales în campionatul nostru cel de toate zilele (a se citi: intern), iarba din spațioasa zonă centrală este tocită, „omorâtă” de câtă atenție i se dă, căci multe dintre echipele noastre uită să mai ajungă la poarta adversă.
Tema acestor șarje amicale ale jurnaliștilor sportivi avea să apună după 1961, an istoric care a consemnat primul titlu mondial cucerit de handbalul masculin românesc.
Deși tachinările între jurnaliști ar fi trebuit să înceteze, având în vedere că fotbalul românesc nu oferise încă mari satisfacții, oamenii care scriau despre handbal au trebuit să mai „sufere” încă o vreme. Însă, începând cu anii ’70, gura jurnaliștilor „fotbaliști” a fost închisă definitiv pe acest subiect, fiindcă tricolorii au repetat succesul suprem încă de trei ori: în 1964 (în Cehoslovacia, România – Suedia 25:22), 1970 (în Franța, România – R.D.G. 13:12) și 1974 (din nou în Germania, România – R.D.G. 14:12). Trofeul cucerit în 1974 poate fi admirat la Muzeul Sportului din București.
Valentin Andrei
