Dintre familiile de enoriași ce l-au iubit pe tatăl meu, Preot Vasile Gheorgheasa mai mult decât pe un frate îmi amintesc cu deosebit drag pe Grigore și Valentina Chiorbeja și Gheorghe și Ana Tîrșa, din localitatea Galu, comuna Poiana Teiului, Neamț.
Mi-l amintesc pe Grigore Chiorbeja însoțit de Gheorghe Tîrșa, venind la căderea întunericului, aducând fiecare lemne de foc, pentru noi, doi copii și o mamă, rămași fără nici un sprijin, fără nici un venit, fără rude și fără ocrotirea tatălui, deținut politic în acea vreme. Alături de acest ajutor, aveau cu ei, mereu , o încurajare, un cuvânt de nădejde.
Amândoi au păstrat în inima lor porunca iubirii și au ajutat familia rămasă în nevoi, înfruntând pericolul de a fi ei înșiși acuzați de colaborare cu „dușmanii poporului”. Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință atât pentru ei, cât și pentru toți cei ce au cunoscut acest fapt și nu au făcut rău.
La adăpostul întunericului despicau lemne și le așezau pentru ca noi să avem căldură; amândoi consătenii mei își câștigau pâinea muncind la pădure, în frig și cu efort, și mai aveau îndeajuns de multă dragoste pentru a continua și noaptea munca lor, ajutându-ne pe noi. Cunoscând pe cei ce vindeau lemne de foc, alegeau pe cele mai bune și ni le aduceau pentru a îndulci puțin traiul nostru. Soțiile dumnealor ne-au arătat bunătate, trimițându-ne și lapte, deoarece vaca noastră murise.
Pe Valentina Chiorbeja mi-o amintesc drept o foarte bună comerciantă, reușind să ne bucure copilăria cu grozavele bomboane, lămâi și portocale, niște minunății, pe care le aducea spre vânzare la magazinul din apropierea școlii.
Ana Tîrșa era neîntrecută în meșteșugul țesutului catrințelor cu alesături specifice zonei; îmi plăcea să o privesc lucrând. Tot cu aceeași măiestrie lucra și pânza necesară confecționării cămășilor femeiești și bărbătești. Gheorghe Tîrșa era și meșter opincar, lucrând opinci din piele; am primit și noi, copiii, opincuțe pe care le purtam cu drag la școală.
Grigore Chiorbeja și Gheorghe Tîrșa au fost alături de familia preotului în toată perioada de restriște, încurajând, sprijinind, ajutând. Au însoțit-o pe presbitera Elena la Poarta Albă, sperând să reușească să îl vadă și să schimbe două vorbe cu preotul lor. La vorbitor, însă, a fost primită doar soția, presbitera Elena, pentru 20 de minute, într-o sală uriașă, unde era mult zgomot, fiind acolo mulți dintre deținuții politici care primiseră drept de vorbitor.
Au fost amândoi au fost neîntrecuți meseriași de case construite tradițional din lemn, la ridicarea și încheierea acestora, precum și la confecționatul draniței pentru acoperișuri.
Meșteșugul lor începea de la alesul brazilor ce urmau să devină stâlpi, bârne,scânduri, tocuri de uși și ferestre, la respectarea timpului în care aceștia se tăiau, se prelucrau și se puneau la uscat, totul fiind făcut atunci cu barda, fierestrăul și gealăul, nici o tehnologie nefiind încă inventată. Fiind cunoscuți și recunoscuți în zonă pentru meșteșugul pe care îl stăpâneau, din care pricină au fost invitați la București, de către Dimitrie Gusti, pentru a ajuta la reconstituirea gospodăriilor moldovenești integrate în Muzeul Satului.
Îl amintesc aici și pe Mihai Gheorghiu, alt neîntrecut meseriaș în lemn, care a muncit toată viața doar cu o mână, fiind mutilat de război. Cu toate acestea, a reușit să lucreze tâmplărie ca nimeni altul, uitându-mă și acum cu drag la ușile și ferestrele lucrate de el cu iscusință, tâmplăria casei fiind azi la fel ca acum 80 de ani.
Și azi, în timpuri nehotărâte avem nevoie să rememorăm oameni cu caracter, cu dragoste pentru aproapele, oameni verticali care și-au valorificat talentele dăruite de Bunul Dumnezeu, devenind oameni de nădejde pentru familiile lor, pentru consăteni, prieteni și străini.
Amintirea lor îmi este dragă, luminându-mi mereu gândurile și consider că memoria lor trebuie păstrată, pentru a deveni modelele de care au nevoie tinerii.
Doina GHEORGHIASA
