Blestem şi pedeapsă?! Strămutarea pe Valea Muntelui: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”…

Pentru realizarea lacului „Izvorul Muntelui”, trebuia ridicat un baraj, care, la dimensiunea la care a fost proiectat, după planurile inginerului Dimitrie Leonida, urma să adune în spatele lui apele Bistriţei şi să formeze un lac ce trebuia să se întindă pe o lungime de 33 km.

Apele lacului trebuiau să acopere o suprafață de aproximativ 3100 de ha, ceea ce însemna cam toată regiunea istorică a Hangului, fără dealurile şi munții înconjurători. Autoritățile centrale au alocat resursele financiare necesare construirii barajului, hidrocentralei, tunelului, șoselei care urma să fie construită în jurul lacului, precum şi pentru despăgubirea familiilor ce urmau să fie strămutate. Locuitorilor li s-au expropriat terenurile (suprafața totală de 3070,79 ha), printr-un decret din 31 mai 1957 urmând a primi despăgubiri pentru pământurile şi casele lor. Despăgubirile nu reflectau valoarea reală a locuințelor şi nici a terenurilor. Unii locuitori au rămas fără să primească nici o despăgubire. Au fost alocate şi resurse pentru strămutarea de biserici şi cimitire. Terenurile ce trebuiau expropriate se aflau pe teritoriul a 6 comune: Bicaz, Izvorul Alb, Ceahlău, Hangu, Poiana Teiului și Galu. Despăgubirile puteau fi acordate atât în natură cât şi în bani. Locuitorilor expropriați li se acordau terenuri în suprafață de până la 5 ha, iar pentru reconstruirea gospodăriilor primeau un ajutor, o anumită sumă de bani. Populația trebuia să se strămute. Cei care s-au strămutat mai întâi, au primit despăgubiri mai substanțiale, spun hanganii, iar pentru ceilalți, indiferent de valoare pământului şi a caselor, s-a stabilit o sumă fixă -16.000 lei.

În urma acţiunii de strămutare (1959 – 1960), din zona lacului de acumulare Bicaz, satele Secu, Rugineşti, Buhalniţa, Izvorul Alb, Buhalniţa, Audia, Răpciuni, Schit şi Bistricioara au fost strămutate parţial, iar satele Poienari, Hangu, Fârţâgi şi Leteşti au fost strămutate integral. Din întreaga zonă a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au fost strămutate 2.291 gospodării, cu un număr de 18.760 locuitori. Dintre aceştia, 13.196 locuitori au preferat să rămână în preajma vechilor aşezări, urcând pe dealuri, unde aveau terenuri de fâneţe, căutând locuri mai drepte pentru aşezarea caselor, lăsând impresia că locuinţele lor stau agăţate de versanţii care împrejmuiesc  lacul.

Hangu a pierdut sate întregi, a pierdut populaţie care s-a aciuat prin alte locuri. Locuitorii Hangului, în încăpăţânarea lor de a nu-şi părăsi  străvechile vetre de locuire, sau măcar de a fi aproape de ele, nu au acceptat să se mute în alte părţi, ci s-a mutat pe râpile ce înconjoară lacul, întemeind noi vetre de sat. Au pierdut hanganii catedralele lor de la Gura Hangului, de la Răpciuni, biserica de la Fârţâgi, adică au pierdut ceea ce reprezenta spiritualitatea lor, lăcaşuri pentru care au depus atâta râvnă şi atâtea speranţe au legat de construirea lor. Şi locuitorii de la Gura Largului au trebuit să-şi demoleze biserica lor. Au trebuit oamenii acestor locuri să-şi dezgroape morţii şi pe acel  drum  al  oaselor sau al  morţilor, să-i mute în alte terenuri, să întemeieze alte cimitire. Au fost scoşi morţii din mormintele lor de la cimitirul din Gura Hangului şi cel din Răpciuni. Cimitirul din Gura Hangului a fost strămutat tocmai sus, pe Muntele Hangului, în satul Chiriţeni, locul unde a fost dusă şi biserica veche din Gura Hangului, construită în 1829 şi declarată monument istoric, precum şi turnul clopotniţă. Biserica nouă a fost detunată, adică dărâmată prin folosirea explozivului şi ruinele ei se mai pot vedea atunci când scad apele lacului. Se spune că hanganii ar fi vrut că ea să rămână în picioare, însă demersurile către autorităţi au fost tardive. Acţiunea de dărâmare a acestei biserici din beton armat nu s-a realizat fără dificultăti. Unii apreciază că s-a cheltuit mai mult cu demolarea  decât cu ridicarea clădirii.

Se spune că ultima slujbă, în biserica de beton armat, ţinută de preotul Mihai Coroamă a fost în ziua de 21 mai 1959, a Sfinţilor împăraţi, Constantin şi Elena. Cine ar putea să redea în scris atmosfera din biserică unde enoriaşii ştiau că este ultima slujbă religioasă la care participă în lăcaşul pe care timp de 30 de ani, s-au străduit să-l ridice? Cine ar putea să înţeleagă, în profunzime, speranţa că apele nu vor veni peste casele lor, sperante exprimate de Dumitru Cojocaru din Gura Hangului: „Apa care ajunge până la casa mea, o beau eu“, sau rezistenţa opusă de acel Constantin Turică, care n-a vrut să-şi părăsească casa decât luat pe sus de soldaţii ce vegheau ca toţi să se strămute. Poate un „Cântec vechi“, cules de la Sandu Popoaia, fiu de-al lui Alexandru Popoaia, care-l mai spune când este vornic pe la nunţi:

De la Bicaz mai în sus

Multe case s-au distrus.

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Unde este tatăl meu

Acum mă înec şi eu

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Înainte de a fi demolate sau detunate,  bisericile au fost dezbrăcate de podoabele lor: de catapeteasmă, de icoane, de celelalte odoare. În durerea şi desnădejdea lor, hanganii au donat patrimoniul bisericilor lor, adică au donat din identitatea lor, altor biserici, altor parohii. Bunuri apartinând bisericii de la Răpciuni au fost donate bisericii Schitişor (clopotele) şi Catedralei din Rădăuţi (catapeteasma şi stranele). Cele de la biserica din gura Hangului, catapeteasmă, acoperişul, icoanele, stranele, au fost dăruite parohiei din Pângărăcior.

Oamenii trăiau şi trăiesc încă cu sentimentul frustrării şi chiar al unei pedepse care s-a abătut asupra lor şi asupra familiilor lor. S-a conturat ideea unui blestem care face lacul  să înghită anual unul sau mai mulţi copii, tineri său maturi care se aventurează în apele sale.

Lacul înseamnă un plus de atracţie pentru turişti, pentru pescari, dar, întotdeauna, hanganii care privesc undele lacului, mai ales cei care au fost strămutaţi, se vor gândi la Şesul Hangului, la biserica de sub ape, la mortii sau la osemintele care, poate, au mai rămas acolo şi n-are cine să le mai caute de rânduială şi se uită şi spun arătând cu mâna, dacă se află alături de cineva: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”…

Gheorghe DRUGĂ