Lumea din timpul copilăriei sale era foarte diferită de cea de astăzi. Familiile erau numeroase, 5 copii fiind considerat un număr normal, iar unii aveau chiar 7 sau 8. Bărbații din zonă lucrau în principal la pădure, iar femeile erau casnice. Ele cultivau cânepă și țeseau îmbrăcămintea pentru toți cei din casă, la fel și alte lucruri cum ar fi covoare ori saci pentru că nu se găseau de cumpărat, iar oamenii nici nu aveau banii necesari. Și cu mâncarea se descurcau foarte greu, iar acolo unde erau mulți în casă abia le ajungea. Aftanase Pipirigeanu povestește că Paștile și Crăciunul erau sărbători mult așteptate fiindcă atunci se adunau alimente din lunile precedente, atunci când lumea mânca de post. Erau foarte des consumate merele și perele uscate, apoi fierte. Oamenii se încălțau cu opinci, iar femeile spălau hainele fierbându-le într-un ciubăr cu leșie făcută din cenușă din lemn de paltin, de fag sau de alun.
În timpul războiului din 1944 el avea 15 ani. A fost luat, împreună cu alți tineri de pe valea Bistriței într-o comună din munții Făgăraș, unde erau pregătiți pentru front. A stat acolo 4 luni, până ce a venit ordinul să revină acasă. Povestește măcelul pe care l-au făcut germanii în Poiana Largului, bănuindu-i pe săteni că i-ar fi ajutat pe ruși. El a fost împușcat în gât, dar a scăpat cu viață, nu însă și mama și fratele lui.
A făcut armata între anii 1949-1952. În primul an a făcut instrucție la Sinaia, la vânători de munte, batalionul 22. Aici a îndurat multă foame și frig, dar compania lui era una de elită. Aftanase a fost trăgător la mitralieră, fiind evidențiat ca primul pe batalion la tragere. După această perioadă a fost repartizat la o sucursală a Academiei Militare din Sinaia, la o centrală telefonică, unde era responsabil pentru toată corespondența. Ultima parte a armatei a făcut-o la București, pe bulevardul Nicolae Bălcescu. Acolo a fost solicitat să rămână, să devină ofițer, dar el a refuzat fiindcă a preferat libertatea pe care i-o oferea munca din satul natal.
A revenit acasă în Poiana Largului și a lucrat la pădure. Deși îi plăcea libertatea de a munci așa cum vrea, uneori s-a gândit dacă ar fi fost mai bine să rămână în armată pentru că dificultățile financiare erau mari. Nu erau nici produse de o calitate și cantitate suficientă pentru a le cumpăra pentru că România livra rușilor mare parte din producția sa. În plus, locuind la sat, a trebuit să plătească impozite pe animale și să dea statului cote din produse. În primele două decenii de după război au fost lipsuri materiale foarte mari. El povestește cum a șipcuit casa cu niște cuie făcute din sârmă, pentru că nu se găseau de cumpărat, iar azbestul și tabla de pe casă le-a cumpărat cu produse din gospodărie, alături de bani.
Aftanase nu a fost strămutat, dar soția lui era din Poiana Teiului. El povestește cum lumea s-a strămutat unde a putut, unii în alte localități stabilite de către stat, iar cei care au vrut să rămână și-au făcut case pe dealuri, unde aveau fânețe. Fiind în partea satului care ține de parohia din Luncă, el povestește cum biserica din Poiana Teiului, care era foarte frumoasă și mare, trebuia să ajungă acolo. Fusese stabilit un loc pe un ogor din apropierea celei existente, dar până la urmă a fost mutată în județul Suceava, satul Bivolărie, în apropiere de Putna. Nimeni dintre locuitori nu a știut unde a fost dusă. După un timp cineva din acel sat s-a întâlnit cu fiul lui Aftanase, Iustinian, și i-a spus că biserica este la Bivolărie. Așa că Iustinian a organizat o excursie în care au mers 32 de oameni la slujbă la vechea biserică strămutată. Le era foarte dor, iar unii dintre ei au început să plângă atunci când au ajuns lângă ea.
Aftanase a ținut 8 ani pământ la țară, în județul Iași, până la colectivizare. Făcea pe drum 3 zile cu căruța. Povestește cum odată a salvat căruța și boii cuiva atunci când aceștia au căzut în apă de pe un pod mobil de peste Siret.
Aftanase Pipirigeanu a fost un om gospodar și priceput, care a muncit mult și cu folos. Are trei copii, Iustinian, Gavril și Ioan, cu care se mândrește, toți absolvenți de studii superioare, nepoți și strănepoți. Făcând o comparație între felul în care era lumea mai demult și cum este în prezent, încheiem cu vorbele lui: „Este hrană, este îmbrăcăminte, suntem liberi, dar cât va ținea nu știm. Le-am prins pe toate. De asta îți spun că după socotelile mele, după cât judec eu, acum la noi în țară e un colț de rai.”
Alexandru ANDRIEŞ
