Rapiditatea trecerii zilelor m-a făcut să aleg o zi de mare sărbătoare a nației române, fiind și ultima zi din vacanța de iarnă. Îmi propusesem o ieșire dar ceața permanentă din Giumalău nu mi-a permis decât în ziua de sâmbătă. Tot pățitu-i priceput. Pe ceață densă n-ai ce căuta pe munte, fiindcă te poți rătăci cu ușurință sau riști să nu vezi nimic.
Sâmbătă, de dimineață, prognoza meteo arăta prezența norilor înalți și a vântului puternic care prevestea schimbarea timpului. N-am mai stat pe gânduri. Am plecat, alegând traseul cel mai scurt, anume cel cu plecarea de pe valea Pojorâtei.
Revenind la titlul ales, mi-am zis că nu se poate să treacă Boboteaza fără să simt puțin sau… mai mult ger.
Jos era primăvară, iar la peste 1700m iarnă în adevăratul sens al cuvântului. Cu cât urcam stratul de zăpadă devenea tot mai mare, putând folosi doar poteca pentru o singură persoană. Alături zăpada ajungea și până la 1 m.
Spre vârf a început adevăratul arsenal al primăverii. Vântul tăios aducea zăpada de pe văi și-o trântea nemilos pe fața îmbujorată. Căciuli peste căciuli, fulare, mănuși și toată garderobe din rucsac au fost la mare căutare. La colegii de traseu au început să li se vadă doar ochii…
Vântul tăios nu mi-a permis să luăm nici vestita afinată pe care altădată o savuram cu mare poftă. După câteva poze toți se retrăgeau pe unde au venit.
De sus ,mi-am dat seama că alegerea acestei zile pentru drumeție a fost inspirată. Contrastul dintre iarna de sus și primăvara de la poale era tot mai evident.
Giumalăul, fiind un munte cu puncta de belvedere din toate direcțiile mi-a permis să admir Munții Rodnei, Maramureșului, Rarăul, Ceahlăul, Pietrosul Bistriței și nu în ultimul rând Călimanii dinspre care se tăvăleau nori amenințători, care prevesteau ninsorile de a doua zi. S-a concretizat acest fapt duminică noaptea.
Ambițios din fire am coborât pe versantul opus, până la cabană, să beneficiez de puțină căldură, dar demersul a fost în van… era închisă.
Am încercat să folosesc traseul de la pântecele muntelui dar năpraznicul vânt crease troiene de peste un metro, ascunzând și jnepenii în întregime. Devenea deja, foarte periculos. Am urcat din pe vârf pentru a continua coborârea pe traseul știut.
Pauza de masa s-a putut lua doar în pădurea de conifer, pe la jumătatea muntelui.
Un coleg de traseu mi-a zis că vom ține mult minte această ieșire și că dă toate sălile de forță pentru o zi ca aceasta.
Într-adevăr, gerul Bobotezei trebuie căutat. Eu l-am simțit din plin, amintindu-mi de anii copilăriei când senzațiile tari ale iernii nu trebuiau căutate prea departe.
Cărările munților ne prezintă imagini de neuitat! Nu mai stați pe gânduri!
Mihai PANŢIRU
