După cum am spus în numărul trecut, munţii Neamţului au fost în vechime sălaş al unor vestiţi haiduci. Dedicăm această primă pagină „patronului spiritual” al Festivalului Haiducilor Grinţieş, Vasile cel Mare, despre care a scris Alecsandri şi Sadoveanu. Este o poveste pe care am cules-o din satul Grinţieşu Mare şi care a primit această formă. În munţii Bistriţei, între vechile ţinuturi ale Neamţului şi Sucevei, hălăduia vestitul haiduc Vasile, zis cel Mare, căci era o cruce de voinic în stare să salte de jos o ditamai piatra de moară. Se ţinea la trecătorile din munţi, fugind deseori de potere în Ţara Ardealului, pe cărări de puţini ştiute. Ieşea din când în când şi la drumul Fălticenilor şi-i „vămuia” pe cei ce se îndreptau spre târguri, pe boieri, pe negustori, pe arendaşi. Era mare vameş Vasile cel Mare… N-a iertat nici pe marele vornic Radu, din neamul Roseteştilor, căruia i-a luat un sipet plin de aur şi de bijuterii.
-Cocoane, eu ştiu că am să mor ca un voinic: de sabie, de glonţ sau de ştreang…
Vornicul nu a uitat ruşinea, căci s-a aflat repede în ţară ce păţise şi a tocmit potere, cu voia lui Vodă, potere mari de arnăuţi şi de alţi lefegii străini şi chiar români, căci nici românul nu se da înapoi de la a face moarte de om pentru un preţ bun. Şi vornicul anunţase multe pungi de galbeni pentru capul haiducului.
Poterile umblau în gol, căci sătenii îl ocroteau, iar codrii de pe hotarul Moldovei erau mari şi nesfârşiţi. Dar l-au prins pe Ghiţă, zis Poleacul, tovarăşul său, şi l-au pus în fiare la Iaşi împreună cu ai săi: femeie, copii, mama bătrână şi zăcândă. I-au promis slobezenie pentru el şi familia sa dacă dezvăluie cărările şi sălaşele haiducului.
Ghiţă nu a mai putut răbda chinul familiei sale şi a arătat poterei unde este adăpostul lui Vasile: în muntele Grinţieşului, într-un beci mare, ce fusese al ciobanilor ţuţuieni. Câinii i-au dat de ştire haiducului şi a părăsit în grabă beciul în care putea fi prins ca un şobolan.
A urcat spre vârful muntelui, cu gând să scape dincolo de cumpănă şi să scoboare în valea Dreptului. Dar poterele urcaseră şi pe valea pârâului Grinţieşu-Mare şi pe pârâul Dreptului şi prin fundul Borcii.
L-au împuşcat aproape de vârful Grinţieşului, pe o pajişte cu iarbă înaltă şi cu jnepeni. Arnăuţii i-au tăiat capul şi l-au pus într-un sac de cânepă şi au plecat cu el la Iaşi, să-şi capete preţul. Leşul l-au lepădat acolo, nu l-au acoperit nici măcar cu nişte pietre, cu gând c-o să-l despoaie corbii. Dar Ghiţă n-a putut răbda asta şi s-a întors cu un popă să-l îngroape creştineşte. I-au pus pe mormânt o cruce roşietică de cireş. Oamenii din sat au coborât apoi oasele voinicului în dosul bisericuţei din satul Grinţieşu Mare, căci se zice că haiducul sprijinise cu bani luaţi de la ciocoi ridicarea sfântului lăcaş. Bătrânii mai ştiau lespedea de mormânt, dar astăzi nu am mai aflat pe nimeni care s-o ştie, acoperită poate de alte morminte sau buruieni. Crucea de pe munte s-a risipit de vremuri, dar în locul acela au apărut nişte flori mici şi albastre, pe care ciobanii grinţieşeni le-au numit crucea voinicului.
În acel loc s-a ridicat acu’ vreo câţiva ani o cruce mare, tot de cireş, pentru sufletul zbuciumat al haiducului Vasile cel Mare…
Daniel DIEACONU
