Piatra Corbiţei

Pe vremea strămoşilor, un străin pribegind de la dealul Corbului de dincoace de Borsec a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o căsuţă mai deoparte, pentru că era străin şi sătenii nu l-ar fi acceptat în rândul lor. Pribeagul avea o fată căruia bistriţenii îi daseră numele de Corbiţa, întru aducerea aminte a dealului unde ea se născuse. Ce fată! Îmbujorată şi sprintenă ca o căprioară, cu guriţa dulce ca mierea şi ochii arzători ca focul. Mulţi flăcăi umblaseră să-i vâneze dragostea, însă numai un plăieş cu plete lungi şi cu chipul de Făt-Frumos avu noroc să-i cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se prinseră a se încuscri şi îi logodiră după obicei.

Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari în ţară şi că în urma lor rămânea numai cenuşă şi sânge. Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munţi, ajunse până în valea Bicazului prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care voiau s-o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o ducă plocon hanului de la Bugeac. Corbiţa, însă, scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari ca o ciută hăituită de lupi.

Biata fată alerga zadarnic printre copaci şi printre stânci, dar nu avea timp să ia o gură de aer, căci tătarii erau la pasul ei. Atunci Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre o stâncă şi, ajungând pe marginea ei, se opri oleacă pentru a urmări ce se petrece în urmă. Văzând că nu poate avea scăpare şi necătând la restul vieţii ei condamnate la singurătate, cu rugăciunea către ceruri în gând, tânăra cu faţa albă ca un crin şi părul despletit de vânt, se aruncă în prăpastia adâncă şi nimicitoare. Trupul ei zdrobit se cufundă în apa Bicazului sub privirile tătarilor încremeniţi. Şi cum Dumnezeu, chiar dacă şi mai târziu, înfăptuie dreptatea în lume, făcu ca tătarii distrugători să fie nimiciţi de o ceată de plăieşi veniţi în ajutorul Corbiţei, chiar pe muchia acelei stânci.

De atuncea, stânca aceea se numeşte Stânca Corbului. Şi tot de atunci, în zilele de sărbători, fetele din satele învecinate se adună să cânte doina Corbiţei, şi aruncă în apele Bicazului coroniţe de flori de câmp. Iar în nopţile luminoase de primăvară, păstorii zăresc adesea o lumină albă, clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului. Visele le sunt cutremurate de o stâncă mare şi neagră ce le apasă pieptul, o ceată de tătari ce-i urmăreşte ameninţător şi o copilă gingaşă şi pură ce întinde mâinile spre ei, cerând salvare.