Luna lui gerar – 16 ianuarie prima zi din calendarul lupului
„A fost odată ca niciodată și dacă n-ar fi nu s-ar povesti”, aşa începeau neuitatele povești printre care amintim: „Scufița Roșie”, „Capra cu trei iezi” și multe altele. Înșiruirea poate continua cu ușurință, povești cunoscute de noi toți în care prezența lupului personifică răul. Dar poate că nu este numai un simbol al răului.
Din timpuri străvechi prezența acestui animal în viața oamenilor a stârnit multe controverse și curiozități, atribuindu-i-se de cele mai multe ori capacități supranaturale, mistice, fabuloase.
În ziua de 16 ianuarie sărbătorim pe Sf. Petru al Lupilor, tradiția spune că cine ține această zi va fi ferit de boli, de închisori, va avea noroc la vite și la albine. Sfântul Petru este patronul lupilor, ei fiind finii lui. Se mai spune că această zi simbolizează și miezul iernii.
„Calendaristic, Sf. Petru de Iarnă și Sf. Petru de Vară formează punctele centrale ale anului, marcând două jumătăți ale anului pastoral, dar și agricol. Patron al lupilor, Sf. Petru cel Șchiop, este o divinitate deosebit de puternică, care reglează nu numai comportamentul distructiv al animalelor de pradă, dar și pe cel al oamenilor, care sunt sancționați dacă nu au grijă cum se cuvine de animalele or (dacă vita nu-i mulțumită, atunci i-o ia)”, explică cercetătorul etnografic Sorin Mazilescu.
Etnologul Simion Fl. Marian spunea: „Credinţa vechilor daci în sacralitatea lupului a dus la investirea Sfântul Petru din calendarul creştin-ortodox, cu atributele unei zeităţi autohtone sezoniere, care alături de fratele său, Sânpetru de Vară, împărţea anul pastoral în două anotimpuri. Lupii au fost numiţi „câinii lui Sânpetru”, iar legendele spun că se supun orbeşte ordinelor lui”.
Sfântul Petru apare în poveștile din popor cu dublu rol, fie ca pământean fie ca divinitate. Se spune că se plimbă singur pe pământ pentru a vedea ce fac oamenii, iar uneori l-ar însoți chiar pe Dumnezeu.
Lupul Dacic
Demult, tare demult, aceste teritorii ale noastre și mai mult decât atât erau considerate de către antici ca fiind ținutul lupilor. Sfântul Andrei a văzut cel mai bine acele practici și a luat cunoștință de vechile credințe ale locuitorilor vremii. Credințele populare vorbesc cu un mare respect despre lupul alb. Se spune că un preot al lui Zamolxe era un inițiat al lupilor, de aceea zeul l-a transformat într-un lup mare alb, despre care se credea că era cea mai înspăimântătoare fiară din Carpați. La vreme de nevoie vechii luptători daci auzeau urletul străvechiului mare Lup Alb, și pe dată toți lupii din ținut se adunau lângă acești viteji protejându-i.
Draco în limba latină înseamnă șarpe, drakon în limba greacă înseamnă dragon, iar rădăcinile acestor cuvinte înseamnă „a privi” sau „a păzi cu un ochi ager”.
Dragonul cu cap de lup a fost stindardul luptătorilor geto-daci. Acesta era alcătuit dintr-un cap de lup urmat de un material textil, sprijinit de un stâlp și era purtat în bătălii, iar vântul care trecea prin el scotea niște urlete înfiorătoare asemănătoare unor lupi fioroși. Asupra acestui argument vom reveni într-un articol viitor.
Superstițiile se învârt în jurul realităților mici, dar se pare că rând pe rând acestea își pierd din „magie”, devin esențe de basm pe care le vom povesti urmașilor noștri. Ne plac superstițiile, credințele populare, toate acele povestiri care au o încărcătură mistică, este o moștenire a străbunilor noștri, a celor care se simțeau mai puternici cu ajutorul acestora, iar dacă nu suntem atenți în a le conserva, riscăm să rămânem fără ele.
Roxana GABOR-TĂNASE
